04 octombrie 20…
Nu înțeleg ce-i cu mine…Am devenit deodată trist… Dimineața… Am deschis ușa balconului… Un val de aer rece mă izbi în față… Toamna… Mireasma ei îmbătătoare îmi pătrunde năvalnic în plămâni, în suflet, în inimă… Octombrie… Soarele… Razele acestui astru ceresc, fără de care viața pe pământ nici nu ar fi, îmi stropise cu blândețe ochi, care se închiseră puțin… Bună dimineața viată… am vrut
strig…, dar am tăcut…, căci valul de melancolie din mine a înfipt un cuțit de gheată în inimile acestor trei cuvinte minunate… Am tăcut… Nu puteam… nu puteam… nu puteam… am vrut să-i zâmbesc soarelui, dar… n-am avut puteri… nu știu de ce. O frunzuliță atinsă de toamnă se desprinse din plopul falnic din față balconului meu. Căderea ei mă făcu să tresar… cât de iute trece viața asta, Doamne, cât de iute. Sunt tânăr. Am de abia 22 de ani. La această vârstă viață mi se pare nesfârșit de lungă… mi se pare că nu voi muri niciodată… mi se pare că sunt veșnic… voi îmbătrâni… .”Viața asta-i scurtă tare”… Mucurile de țigară de la balcon îmi provoacă greată… „Fumatul ucide”… „Abandonarea fumatului reduce riscul de îmbolnăviri cardiace sau pulmonare fatale”, citesc pe pachetul de țigări gol de lângă urnă pe care-l aruncase colegul meu C… Cancer… mucurile de țigară din urnă mă făceau să mă simt de cancer… odaia 5… aerul cald și plin de bioxid de carbon din ea îmi îngreunează respirația… Băieții dorm… mă îmbrac… îmi pun căștile în urechi… ies… Îmi este foame. Îmi îndrept pașii spre supermagazinul „Ș…”
--N-ai un leu? Mă întrebă răgușit un bărbat de pe drum. Ochii îi erau vineți, nasul zgâriat, iar greaca sa albăstruie (de la second hand) murdară de mâl… mi se făcuse milă de dânsul… Tremura… Îi dădusem un leu din puținii bani pe care-i aveam la mine… Țigări la bucată… un păhărel de vodcă… o bucățică de pâine din gunoi… îmi era milă de existența sa „murdară”…
Am intrat în Cimitirul Central… ostași… ofițeri căzuți în timpul primului război mondial… vulturi negri înmărmuriți cu priviri adânci din lumea morții… Foșnet de frunze… 18 ianuarie 2009 …” Nu am moarte cu tine nimic/ Eu nici măcar nu te urăsc”… îmi revin în gând frânturi din creația Marelui Poet… Marelui Om… Grigore Vieru.
Aici în cimitir mă simt minunat… nu știu de ce. Când eram mic îmi era frică să intru în aceste locuri ale celora care nu mai sunt… ale celora pe care ia înghițit pământul… Aici în „Orașul Morților” vin când sunt obosit de lume, de oraș… vin aici ca să fiu cu mine însumi… Cruci … Morminte vechi… Croncănit de cioară… E bine aici… e liniște…