O NOUÃ PRIMÃVARÃ LA VATRA VECHE

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul II, nr. 4(16), aprilie 2010
VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I.Slavici, I.L. Caragiale, G. Coșbuc
VATRA, 1971 *Redactor-șef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-șef Nicolae Băciuț

De data aceasta cu vădite accente și avânturi primăvăratece, cu parfum de flori de cireș, cu adieri de caiși și măr timpuriu, cu izbucniri gureșe de păsăret, „Vatra Veche” și-a făcut simțită apariția, învăluită-n acel inefabil pe care doar muntele și pădurea ți-l pot oferi, cu aburul lor siniliu care se ridică spre creste.
Vechi mauscrise uitate, versificări ale unor cărți biblice, o „dulce harababură” de „Amintiri cu poezii” semnate Cleopatra Lorințiu; dialoguri epistolare, alături de vilanele engleze: Dylan Thomas, Caitlin McGinn, aflăm de „Luxul lecturii, azi” - cu Anamaria Ionescu, cronici literare, filtre critice.
Suntem confruntați cu „Starea prozei” în viziunea lui Marian Drumur, studiem „Documentele continuității” ca să aflăm de la Prof. Adrian Botez despre „Spinoasa problemă a aromânilor”; facem o „Întoarcere în timp” și suntem martori ai „Configurațiilor” Ioanei Em. Petrescu - în viziunea Elenei Neagoe, încă ne mai delectăm cu poeziile de iubire ale Emiliei Dickinson în traducrealui Victor Știr, ne întâlnim cu câțiva prieteni internauți printre care Djamal Mahmoud, întrepindem virtual „O călătoie la Ierusalim” cu Octavian Maior, ne amintim de Săptămâna Sfântă alături de Gabrila Căluțiu Sonnenberg.
Și în sfârșit, se produce „Întoarcerea la Boemă” - cu Nicolae Băciuț, dăm o raită prin Londra cu Ioan Astalus. Apoi ne amintim de câțiva scriitori la timpul trecut: Al Mirodan, cu Andrei Fischof și cu Grigore Vieru în memoria Raiei Rogac. Despre Literatură și film ne povstește Alexandru Jurcan într-un eseu despre „Strălucirea kaftiană”, ne recreăm spiritul cu epigrame, catrene, haiku-uri și deschidem tolba cu scrisori a Curierului, ca să mai aflăm câteva păreri despre revistă.
Numărul 4 al revistei este pentru noi, cititorii, ca o prelungire a Sărbătorilor pascale, o veșnică duminică a spiritului românesc care depășește fruntarii și se duce, acolo unde noi nu putem ajunge decât, poate cu gândul.
Ilustrațiile Suzanei Fântânariu sunt de natură să aducă un plus de farmec și de sugestie cromatică a subiectelor abordate cu atâta profesionalism de semnatarii rubricilor și de invitații lor.
Revista debutează cu un document inedit destinat istoriei literaturii române, la rubrica: „Ochean întors”. E vorba de „Șt. O. Iosif - Manuscris uitat?” întrebare legitimă pe care și-o pune în preambul Nicolae Băciuț cu privire la un caier cu versuri „á la Șt. O Iosif”, fără semnătura autorului, fără niciun alt indiciu de „proprietate”. O caligrafie însă identică și atmosfera
din poezia lui Șt. O Iosif ne îndreptățesc să ne punem această întrebare. Aici nu e loc pentru a ne întreba cât de mare scriitor a fost Șt. O Iosif, ci dacă ne aflăm în fața unui document de istorie literară care trebuie restituit.
Firește, cerem sprijinul specialiștilor, „caietul” uitat este proprietatea prof. Floare Rădulescu, care ne spune povestea acestui caiet, care face plauzibilă ipoteza unui Șt. O. Iosif inedit ori, cel puțin, recuperarea unui „caiet cu poezii aparținându-i acestuia.”
Este o nostalgică aducere-aminte, un soi de requiem, autoarea pornește în căutarea timpului pierdut și ajunge la casa din București unde a locuit Dl. Iosif, prilej cu care aflăm povestea caietului cu versuri. Cu un har deosebit autoarea povestește cum acesta i-a înmânat un mic pachețel în care se afla carnetul cu versuri: „De unde le-a copiat domnul Iosif? Nu am căutat răspuns pentru că pe atunci nu bănuiam că domnul Iosif este unul dintre frații poetului Șt. O. Iosif,
iar tinerețea năvalnică m-a luat și m-a purtat pe aripile ei într-o lume parcă de basm. Nu știu când s-a stins, când a fost înmormântat și unde. Bătrânii din curtea noastră dispăreau în noapte. Nu vedeai nici dric, nici flori, nici rude îmbrăcate în negru. Se lăsa doar o liniște adâncă în curte, iar geamurile erau acoperite cu perdele grele, întunecoase. M-am tot gândit la tovarășul meu într-ale singurătății și m-am rugat să fi avut o moarte creștinească, ușoară, ca mai toți bătrânii satului pe care îi știam, printre care și bunica. Se spălau seara, își spuneau rugăciunea și spre dimineață își încredințau sufletul lui Dumnezeu, împăcați cu toate cele pământești. Și m-am rugat pentru că a avut un suflet într-adevăr nobil”.
Floare Rădulescu încheie cu nostalgie: „Mă simt păstrătoarea unui tezaur de simțiri sfinte, de dragoste pentru neam.
Domnul comandor a rămas acolo, sub o lespede rece, dintr-un cimitir din București. Eu m-am întors chemată de “glasul pământului” pe meleagurile acestea atât de scumpe mie. Ducând cu mine taina caietului maro”.
La rubrica „Restituiri”, de la Aurel Cioran fratele gânditorului aflăm: „Emil Cioran niciodată n-a renunțat la acest colț de lume, Rășinari.” Un Remember la 15 ani de la moartea filozofului român trăitor la Paris, articol semnat de Valentin Marica.
Vatra Veche ne propune începând cu numărul acesta, câteva pagini din biografia culturală a familiei Protopopului Cioran „locul numit de filozoful Emil Cioran o formă de paradis.” De asemenea, aflăm despre o „emblemă a Rășinarilor familia Sava Popovici Barcianu, casa lor devenind Muzeu etnografic, familie care a dăruit șapte generații de preoți.
Fratele filozofului mărturisește: „eu nu sunt umbra lui, ci sunt luminile lui”.
O foarte frumoasă interpretare poetică a Ecleziastului ne oferă în paginile revistei Eugen Dorcescu, rânduită cu măiestrie după regulile prozodice clasice și îmbogățită cu nuanțe aparte în ceea ce privește limba literară. Un exemplu grăitor îl aflăm în versetul: „8. Istovitor e totul. Graiul gurii / Nu poate prinde freamătul făpturii, / Atât de mult se zbuciumă și-asudă / Foșgăitoarea lumilor armadă. / Nu prididește ochiul să tot vadă / Și-auzul nu se satură s-audă. /
9. Ce-a fost cândva n-o să mai fie / oare ? / Ce s-a-ntâmplat cândva nu va mai fi? / Ba da. Se-ntorc cu toatele-ntr-o zi. / Încât conchid: Nimic nu-i nou sub / soare”.
Tentația de a versifica psalmii evanghelici ori anumite Cărți Veterotestamentare există la numeroși poeți dar nu întotdeauna se ajunge la o asemenea măiestrie încât să depășească scrierea biblică. Toate acestea presupun o perfectă cunoaștere a adâncurilor textului evanghelic. De data aceasta, însă, e vorba de o reușită iar lectura este una foarte plăcută și înălțătoare de suflet. „10.Tot ce poftit-au ochii, au primit. / Și inima, la fel. S-a-mpodobit /
Din munca mea. Le-am dat tot ce-au dorit. / Totu-i plătit. Și totul e de-a gata. /
Eu am muncit, tot eu am irosit : / Aceasta mi-a fost partea. Și răsplata. (*) /
11.Și iată, m-am uitat cu luareaminte / La tot ce făurisem mai-nainte, / La toată truda mea covârșitoare. / Privit-am iubitor, ca un părinte, / Dar vechiul gând mi-a încolțit în minte : / Deșertăciune-i truda. Și vânare / De vânt. Și fără niciun rost sub soare”. Se poate cu ușurință remarca muzicalitatea versurilor și mai ales dinamica și dramatismul lor, care poate fi interpretat chiar pe scenă.
Cu farmecul bine cunoscut, Cleopatra Lorințiu face câteva mărturisiri despre începuturile sale literare și oferă spre edificare un buchet de poeme găsite într-o „Dulce harababură”. De fapt, sunt poeme de dragoste, în care răzbate dorul și nostalgia după ființa pierdută.
Raia Rogac continuă un dialog cu Anatol Vidrașcu, mai precis cu omul Vidrașcu, despre care aflăm amănunte interesante în ceea ce privește pasiunea lecturii, muzicii etc.
Un amănunt interesant este pregătirea Dicționarului personalităților românești:
„-Da, noi dorim să facem o enciclopedie mare România, iar pentru pregătirea ei am făcut un dicționar foarte mare, început de Ecaterina Þarălungă Dicționarul personalităților românești, care va cuprinde personaltăți romănești din toate timpurile, nu neapărat doar de etnie română, dar și cei care s-au format ca spirtualitate în spațiul românesc. Vor intra românii nu numai din țară, dar și din diasporă, inclusiv din Republica Moldova, dar și români din SUA, Germania -peste tot unde au plecat românii și au izbutit să devină specialiști de frunte, consacrați, recunoscuți pe plan internațional. Cartea va apărea în primul trimestru al anului viitor cu biografie și imagini.
4. -Câte personalități vor fi?
-Mii de personaltăți, cartea va avea peste 800 de pagini la format mare, o adevărată enciclopedie, în baza ei se va face și Enciclopedia României.”
Liliana Moldovan intră în dialog cu Aura Christi, cu o notă accentuală pe raportul dintre preocupările de scriitor și cea de editor. Aura Christi mărturisește: „Eu mizez exclusiv pe literatură”.
Elena M. Câmpan face o cronică literară pertinentă la cartea „Anotimpul din colivie” al lui Nicolae Băciuț, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 2006, e o antologie de anotimpuri/timpuri poetice, de glasuri diferite, în momente aparte, în 578 de pagini. Titlul este o metaforă a zborului ce urmează să se întâmple, face trimitere la ideea de libertate, la urmele pe care aceasta le lasă, deschizând
chiar imaginea unei antologii sub formă de colivie. Acest „Anotimp…” este și un loc/ o sală de așteptare, mereu în derivă pentru că, la Nicolae Băciuț, „pasărea-și face cuibul în zbor”, absența e prezență dureroasă, anotimpul e cartea „liniștită/ în care cuvintele se-aud/ zburând.”
După ce radiografiază modalitatea alcătuirii unei antologii, trecând prin toată opera lirică a lui Nicolae Băciuț, Elena Câmpan conchide: „Anotimpul din colivie” este opera pe care a desăvârșit-o poetul, cu toate celelalte cărți ale sale închise, ca la un examen, e o teză pe care și-o susține cinstit, după ce a învățat tot, știe tot. E un candidat la nemurire și oferă în această carte suma celorlalte antologii (pentru că, până la urmă, orice carte de poeme e ca o antologie, spre
deosebire de genul epic unde putem discuta despre operă numai ca o construcție pe picioarele ei). Din antologii rămân selecții de amintiri. În încercarea de-a prinde timpul în colivie, ca un copil ce aleargă pe câmp după fluturi, Nicolae Băciuț - poetul enigmă, poetul ne-liniștit, poetul-lacrimă, aduce acasă identitatea poeziei, culeasă atent, așa cum numai el știe să o păstreze. În demersul de a aduna rând cu rând imagini, gânduri, sentimente, Nicolae Băciuț nu poate păcăli, nu poate fi păcălit. Sinele este peste tot, veșnic treaz, nu se lasă abandonat decât în „celălalt eu”, în alter ego, ce-i poartă același nume biblic - Nicolae. Logica poetică e la fel de nesigură ca orice logică a sentimentelor: „Tu, Nicolae, de tine fug,/ ca de o umbră fără trup” reprezintă distanța necesară înțelegerii poetului, din interior, e o zbatere în zadar, e o luptă cu destinul implacabil”.
Iar la întrebarea „ Ce mai rămâne dincolo de antologie?” - tot Elena Câmpan răspunde: Poate suma coliviilor și a anotimpurilor sporește și așa „corola de minuni”, de mister a lumii, a lumii poeziei.”
Tânărul scriitor Menuț Maximinian face o cronică literară volumului „La fântâna îngerilor” de Valentin Marica - remarcabil om de cultură născut pe meleaguri bistrițene care a împlinit nu demult, vârsta de 60 de ani și despre care, mai tânărul coleg spune: „Valentin Marica este poetul format în universul în care fluturii coboară din cer cu bucuria silabei, cu cântecul de lebădă rostit pe acordurile arhangelului, cu poveste, mereu alta, a tainicei vieți.”
O serie de cărți sunt recenzare la rubrica „Filtre” de către Elena M. Câmpan, recenzată la rândul său de Menuț Maximinian, Lucian Gruia, Victor Bibicioiu, Octavian Curpaș.
Eugen Axinte are un grupaj reprezentativ de versuri din volumul „Autopsierea labirintului”, în curs de apariție. Tânărul Darie Duncan prezintă 7 poeme inedite.
Ioan Matei publică fragmente din „Copyright” (Scenariu pentru scurtmetraj de ficțiune, după povestirea Drepturi de autor, de Ioan Matei).
Marian Drumur are o scurtă proză intitulată „Fatalitatea cifrelor” la rubrica „Starea prozei”.
Câteva pagini sunt dedicate „Interviuirlor lui Marin Mincu” radiografiate de Dragoș Vișan.
Monica Mureșan are un ciclu de versuri de dragoste intitulat: „Povești cu fata Împăratului Roșu”.
O foarte interesantă tematică abordată este cea care vizează: „Intelectualul român de tranziție. 1. Poziționări după 1989″ - atât din punct de vedere conceptual cât și practic, articol vast semnat de Ovidiu Ivancu.
Iulian Dămăcuș intră în dialog cu Corneliu T. Atanasiu despre cei care abordează formele fixe de pozie tradițională niponă haiku ori tanka, dialog încununat cu o selecție remarcabilă de poeme din creația mai multor poeți.
La rândul său, Ion Roșioru oferă „Februarie haiku - deux pieces par jour” iar Ovidiu Ivancu scrie o poezie modernă de largă respirare, în contrapunct cu poezia specific japoneză.
Sub genericul „Documentele continuității”, prof. Adrian Botez abordează „Spinoasa problemă a aromânilor”.
Leonida Maniu întreprinde un studiu filologic foarte pertinent intitulat: „Eminescu în viziunea lui George Popa” prezentând cartea reputatului exeget al artelor și estetician : „Spațiul poetic eminescian” - din Colecția Eminesciana precum și alte lucrări pe aceeași tematică, dovadă spiritului puternic și înalt eminescian al lui George Popa.
Despre Configurațiile Ioanei Em. Petrescu - la rubrica „Ocheanul întors” - oferă Elena Neagoe într-un studiu foarte amănunțit.
Emoționante „Poezii de iubire” - sunt prezente în paginile „Vetrei Vechi” - sub semnătura poetei Emily Dickinson în traducerea lui Victor Știr.
La rubrica „Atlas” este prezentă poeta din Maroc Ouafaa Lamrani, cu un ciclu de poeme în traducerea lui Ion Cristofor. „Voce lirică de primă mărime a țării sale, „ardentă propagandistă a poeziei arabe”, Ouafaa Lamrani este autoare a volumelor: Geamătul înălțimilor (1992), Fascinația extremelor (Casablanca, 1997), Pentru tine am pregătit (1999. În prezent trăiește la Rabat și lucrează la Ministerul Afacerilor Externe. Finețea și rafinamentul poeziei sale o fixează pe Ouafaa Lamrani printre vocile de primă mărime ale poeziei contemporane.”
Mariana Cristescu prezintă rubrica: „Prietenii mei, poeții internauți” iar în acest număr este prezent Djamal Mashmoud, poet sirian care oferă un ciclu de poeme foarte frumoase, din care reproducem: „CERC: azi am stat în genunchi / și am privit un trifoi / ce-și înfigea / rădăcinile-n pământ /bătând din aripi / am ridicat o piatră / și am trasat cu ea / un cerc / în jurul tălpii / azi am așezat un ou / în palmă / și l-am mângâiat / până am adormit în el…”
Octavian Maior întreprinde „O călătorie la Ierusalim” - la rubrica „Însemnări” în care-și relatează experiențele personale trăite pe pământul sfânt în zilele de Sfintele Paști când a asistat la „Miracolul Luminii”
Tot experiențe spirituale, de data aceasta cu prilejul Festivităților Pascale proprii spațiului catolic hispanic descrie și Gabriela Căluțiu-Sonnenberg, în articolul intitulat „Semana Santa”.
Nicolae Băciuț în articolul „Întoarcerea la boemă” - face o prezentare amplă a Clubului Internațional de Cultură Boema” constituit la Bistrița și totdată a Antologiei de poezie „Boemia”, carte apărută la Editura Nico, în 2010.
Scriitoarea Vavila Popovici - care trăiește în Carolina de Nord, îi face un portret tânărului Octavian Curpaș. „Scriitor, publicist de vocație și jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, științe juridice și business internațional), Octavian Curpaș este un nume important al presei zilelor noastre. Scrie cu har și dăruire la multe publicații din Statele Unite, dar și din România; este redactor la publicațiile „Gândacul de Colorado” și „Phoenix Magazine”.
Despre farmecul Londrei ca un veritabil „semn de carte”, una din cele mai frumoase capitale din lume, dă mărturie Ioan Astalus: „Mirajul unui mare oraș, fostă capitală de Imperiu, te subjugă încât nu mai simți frigul și ploaia, nici oboseala și foamea. Te transformi în depozitarul unor imagini frumoase, pe care dorești să le împărtășești și celorlalți.”
Tot Nicolae Băciuț realizează un portret armirabil artistei plastice Suzana Fântânariu, cea care ilustrează numărul 4 al revistei „Vatra Veche”.
Raia Rogac semnează evocarea: „Memoriei celui mai iubit dintre poeți: Grigore Vieru cu titlul: „Împărtășania noastră cea de toate zilele” - în care relatează despre săptămâna de manifestări omagiale organizate de Biblioteca Publică „Târgu Mureș” din Chișinău.
Alexandru Jurcan, la rubrica „Literatură și film” vorbește despre „Strălucirea kafkiană” astfel: „De câte ori ajung la Praga, trec pe la muzeul Kafka, înainte de a urca pe grandiosul pod Carol, atât de diferit de podurile Veneției ori ale Florenței. Scriitorul s-a născut la Praga în 1883, atunci când orașul făcea parte din Imperiul austro-ungar. E considerat un scriitor praghez de limbă germană, iar mormântul său se află in noul cimitir evreiesc. Revăd statuia lui Kafka din fața Sinagogii Spaniole, dar și reședința scriitorului din 1889 pâna la 1896 în casa numită « A la minute ». Înainte de a scrie ceva, ar trebui musai să recitim ceea ce Kafka îi scria lui Oskar Pollak : « O carte trebuie să fie securea ce despică marea înghețată din noi; dacă o carte pe care o citim nu ne trezește ca o lovitură de pumn în craniu, la ce bun să o citim ? ».
Curierul prezintă corespondența „De la „Vatra” veche, la Noua, „Vatra Veche” în care, o serie de autori își manifestă simpatia față de această prestigioasă revistă.
Adevărată platformă culturală internațională, revista adună în jurul său condeie de prestigiu și ridică la un înalt standard publicistica românească, păstrând tradiția ctitorilor ei, dar îmbogățind-o cu noi valori ale culturii și civilizației românești.
CEZARINA ADAMESCU
14 aprilie 2010

Sursa:http://slova-crestina.ro/o-noua-primavara-la-vatra-veche_2010_04_17/