Motto: „Statul român își va recăpăta credibilitatea și va putea să devină un adevărat stat de drept numai când își va recunoaște greșelile și își va repara nedreptățile. Nu cred că putem construi ceva trainic până când nu depășim confuzia vinovată între victime și călăi, între cei ce muncesc cinstit și profitori, între cei cinstiți și cei necinstiți”.
Traian Băsescu, Președintele României



Supravegherea unei persoane trebuia să fie, dacă se putea, deplină. Informatorii erau plantați – sau formați – în toate mediile pe care un urmărit le frecventa. Cum era și firesc, nefericiții delatori nu-și puteau suprima tendința de a fi și subiectivi. Spre pildă, dacă le erai concurent pe linie profesională, acolo unde lucrai dimpreună cu ei, notele lor informative aveau o mai mare gravitate; altfel spus, aceștia îți puneau în sarcină și acțiuni imaginare, crezând că te pot scoate din concursul pentru o clasă de salarizare.

Mi-am câștigat pâinea lucrând într-o unitate petrochimică, în mediu toxic, în hale supraîncălzite, adesea chiar sub cerul liber, pe arșițe ori ger. Am prestat fel de fel de munci – am încărcat vagoane, am operat utilaje de mare complexitate, am condus pe linie profesională colectivități muncitorești.

Spre cinstea lor, informatorii din acest mediu, colegi de muncă grea, au făcut despre mine relatări convenționale, care n-au determinat organele de Securitate să ia măsuri punitive împotriva mea. Mai nimic apăsător pentru mine; dimpotrivă, notele lor informative sunt adevărate caracterizări profesionale, conforme cu realitatea.

Acum, când privesc mai puțin înainte, dar mai mult înapoi, citind aceste note sunt străbătut de o creștinească bucurie, văzând că am fost prețuit și apărat de aceia alături de care mi-am trăit cea mai mare parte din viață.

Cu toate astea a existat o excepție. Deh, nu se poate să fie totul desăvârșit! S-a găsit, totuși, un coleg de serviciu care să mă prezinte în cele mai negre culori.
Gestul lui rămâne de neînțeles pentru mine, nu-l pot pricepe în ruptul capului. Iată și de ce. Era în 1986, mai. Acest coleg de serviciu își pierduse mama, singurul său părinte, după ani grei de boală. I-am împrumutat o sumă de bani, necesară pentru înmormântare și cele creștinești. La returnarea sumei nu am primit decât o mică parte din aceasta, la restul de bani renunțând; avea încă multe nevoi. Din dosar aflu că a făcut informări despre mine. Nimic rău în asta, va fi fost strâns cu ușa, din cauza unei vulnerabilități. Numai că, atenție, informarea din luna mai, 1986, când i-am întins mâna de ajutor, este de-a dreptul incriminantă, in comparație cu cele făcute în lunile anterioare. Mă prezintă ca pe un dușman de moarte al cuplului Ceaușescu, ca pe unul care îndeamnă la revoltă. Nu era departe de adevăr! Spuneam adesea, atât eu cât și prietenul meu bun, actorul Cristian Tuță, că într-o zi anume, la o oră anume, ar trebui să înceteze lucrul toți salariații din România, după ce acest lucru va fi fost anunțat prin manifeste; excepție făcând unitățile economice care pun în pericol securitatea oamenilor și a mediului. Această idee am expus-o și bunilor mei prieteni și colegi de serviciu – Mugurel Merlici și Vasile Dumitrașcu.

Ofițerul de caz notează: „Se vor lua măsuri de supraveghere severă a elementului, pentru a se afla dacă are intenții de sabotaj”. Ce-l va fi făcut pe bietul om să-mi pună soarta în pericol, chiar după ce i-am fost de mare ajutor, nu știu! Unele lucruri se petrec după reguli de neînțeles.

Un alt coleg de serviciu, care semna sub numele de cod Marinescu, într-una din informări îmi face chiar un portret literar, într-un fel menit să liniștească organele de Securitate în ceea ce privește eventuala influență a poeziilor mele asupra cititorilor!!! Citez: „Îl cunosc pe Sibiceanu Aurel de când a venit în secția PIP – aproximativ 16 ani. Este foarte citit, cultivat, datorită și faptului că bunicul lui a fost popă, având la dispoziție, deci, din copilărie, o bibliotecă. Scrie poezie „grea”; unele dintre poezii au sens sigur, curat, dar altele, care datorită termenilor trebuie «traduse», sau mai bine zis explicate. (…) La serviciu este corect, pune umărul; de altfel se poate vedea și din faptul că lucrează la un loc de muncă deloc comod, ci din contră”.

Dacă informatorii din zona serviciului, de pe urma căruia îmi câștigam pâinea, au fost mai toți oameni cu tărie de caracter, scriind despre mine doar lucruri favorabile, conforme realității, de altfel – unul chiar a refuzat numele de cod, semnând cu numele său real –, nu același lucru îl pot spune și afirma și despre cei din mediile cultural-artistice pe care le frecventam în acei ani. Aceștia s-au întrecut în a mă „apăsa”, m-au monitorizat pas cu pas, mi-au reprodus întocmai opiniile culturale și politice, adesea au mai adăugat și de la ei, încât portretul meu desprins din informări este al unui veritabil anarhist. Au sperat că mă pot scoate din peisajul cultural piteștean. Dar de ce oare? Am fost și am rămas un om cu vocația prieteniei. Nu am fost și nu sunt ros de invidie profesională; arivismul îmi este străin, îl disprețuiesc, îl consider la fel de mizerabil și de urât cum doar minciuna mai este.

M-am întors cu mintea în trecut, am rememorat relațiile mele cu aceia care au devenit informatori – și au fost mulți, prea mulți pentru unul ca mine, fără putere în vreo structură decidentă în cultură! De câteva luni bune îmi vizitez trecutul cu mintea, liniștită de data asta. Chiar nu am supărat și rănit pe vreunul dintre cei căzuți în păcatul vânzării. Or, dacă am făcut vreun rău fără voia mea, nu cred că acesta a fost atâta de mare încât să atragă asupra mea răzbunarea și resentimentele cuiva. Atunci? Atunci e clar, oameni buni, că regimul comunist a ruinat nepermis de multe suflete, că mult clamatele „etică și morală” se întemeiau pe ne-virtute, pe dedublare, pe delațiune.

Și, ca să vă dați seama ce înseamnă un astfel de suflet schilodit, trebuie să vă povestesc o întâmplare din zilele acestea. Un fost informator, care îmi câștigase chiar prietenia, de-a lungul anilor, încât am participat la legitimarea lui ca om de litere, mă citează greșit într-o problemă sensibilă. Încercarea mea, civilizată, de a restabili adevărul celor spuse de mine, trezește în individ umori greu de explicat, mă tratează cu un limbaj de o violență golănească și, atenție !, mă amenință cu dezvăluiri despre unele și altele, în cazul în care mai continui să rememorez trecutul personal și să-l public, dacă nu "fac ciocu mic!"

Ins cu memorie scurtă, fostul meu turnător apasă pe butonul șantajului, uitând că în dosarul meu se află trei pagini scrise cu mânuța lui, dintre care două îi „pot semna” decesul civic. Pentru a se pune la adăpost de partea punitivă a legii, insul trebuie să vină cu dovezi și acestea nu pot sosi decât tot din zona… dosarului de urmărire care mi s-a întocmit. Asta denotă că unii informatori sunt împinși la înaintare, și susținuți logistic, de foștii ofițeri de securitate, care i-au avut în rețea.

Încă o dată se vede că absența unei reconcilieri adevărate va întreține climatul tulbure al societății românești, că va schizofreniza mii de relații interumane. Am spus-o de nenumărate ori, o mai spun și acum: singura instituție care putea face reconcilierea între cei aflați în tabere diferite ar fi trebuit să fie Biserica Strămoșească. Din nefericire, Biserica este căzută sub greutatea de plumb a prea multelor păcate, „capitalizate” prin mulți preoți de rând și prin mulți ierarhi. „Nu vrem moartea păcătosului ci îndreptarea lui” nu funcționează. Nimeni nu vrea să mai apuce calea sihăstriei, atâta de îndrăgită în vechime. Toți se apucă cu disperare fie de scaunul împărătesc, fie de strană, făcând ca totul să arate ca Pluta Meduzei, a lui Gericault.

Știm și cum justifică reprezentanții Bisericii cooperarea cu partidul comunist; în fapt această cooperare este o complicitate ordinară! „Biserica a dat Cezarului ce era al Cezarului, i-a dat Lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Altfel, Biserica Strămoșească avea soarta bisericii albaneze, în vremea lui Enver Hodjea.! „ Măi, să fie! Chiar să fi uitat ierarhii noștri de zecile de mii, de sutele de mii de creștini care nu s-au lepădat de Hristos, preferând groapa cu lei, robia pe viață, răstignirea și alte morți cumplite? Să fi uitat ei că mulți frați ai lor, contemporani, colaborării criminale i-au preferat temnițele comuniste și osânda pe viață, la muncă silnică?
Ajungă-i zilei răul ei!

Dar, să mai citim din dosar! Evident că tot din capodopera „maestrului ” Dobrescu. Acesta mi-ar putea fi chiar un strălucit biograf! Și nu numai mie! După cum veți vedea din următoarea notă informativă, Dobrescu raporta și faptele diverse din viața mea, a altora, a cenaclului. Lovea chiar doi iepuri dintr-o lovitură, ba, și câte trei prindea în bătaia „subsemnatului”!

Mai jos, păstrându-i ortografia și ortoepia, publicăm încă o "spovedanie" la "Secu", a prea-păcătosului Dobrescu, iertate să-i fie păcatele, cele știute și neștiute.

Insp. Jud. Argeș 20.01.1986
SERV. Informații Interne
Cpt. G. V.
Sursa Dobrescu
Nr.00107/15735/18.01.1986

Notă

Vă informez următoarele:
Cenaclul literar Liviu Rebreanu și-a desfășurat în ultima vreme normal activitatea fără evenimente deosebite. În ultimele două ședințe s-a făcut o expunere despre obiceiurile de iarnă – penultima – și s-a citit poezie de către Bâcă Sorina, la ultima ședință. La ședința cu obiceiurile de iarnă o singură remarcă am reținut. Aurel Sibiceanu a spus: „Păcat că s-au pierdut obiceiurile folclorice iar acum folclorul este mutilat, contrafăcut, pierzându-și autenticitatea.” La ședința în care s-a citit poezie printre altele Ion Popa Argeșeanu a spus: „Se scrie două feluri de poezie – poezie-poezie, cu valoare autentică și poezia de serviciu, referindu-se la poezia patriotică și omagială, fără valoare, de proastă calitate, care nu face nici un serviciu literaturii și nici culturii.” Bâcă Sorina are 17 ani, este elevă la liceul agro-industrial Mărăcineni, a citit o poezie tinerească, optimistă, apreciată favorabil în cenaclu, în afară de Popa Argeșeanu, care tendențios i-a negat valoarea pentru că n-o cunoaște pe poetă. Ca un fapt divers vă informez despre Laura Caradima care a fost internată la spitalul Călinești, unde a prezentat o adeverință falsă de profesoară, pe numele Negescu Elena – nume care îl poartă după căsătorie. Din informațiile obținute adeverința i-a fost procurată de o secretară de la un liceu, de chimie sau C.F.R., care-i este prietenă. Pe baza acestei adeverințe având titlul de profesoară a obținut un tratament preferențial în spital. Până la urmă o soră din spital a recunoscut-o și îmi pare că a avut neplăceri. Am sesizat aceasta pentru a se preîntâmpina eliberarea de adeverințe false.

ss. indescifrabil
18.01. 1985


NOTÃ OPERATIVÃ: Poetul Ion Popa Argeșeanu trebuie lucrat prin D.U.I, să vedem ce lucrări de
sertar are. În cazul lui Sibiceanu se poate trece deja la documentare.

Lt. Col. ss indescifrabil



Insp. Jud. Argeș 21.01.1986
SERV. Informații Interne
Lt.Col. C.I.

PLAN DE MÃSURI


1. Folosiți la maxim defectele sursei „Orex”. Insistați pe toate astea și determinați-l să coopereze. Instruiți-l să afle în amănunt programul de lucru al lui Sibiceanu, precum și cum își programează timpul liber. Idem programul soției și al copilului, elev la școala generală Nr. 15, Pitești.

2. Să nu se neglijeze nici aspectele din familie: certuri, disensiuni, motivele acestora, nevoi materiale, etc. În vacanța de primăvară trebuie efectuată percheziția secretă și la domiciliul din Cartierul Găvana II, bloc A26, sc.C, ap.13. Folosiți rețeaua informativă a Evidenței Populației pentru date mai multe și mai concrete.

3.Informatorii Niki și Albert să fie direcționați și pe aspectele mai delicate, cum ar fi: anturajul de la chefuri, femeile din anturaj, cu care dintre ele are relații intime și unde.

După ce se obțin date concludente folosiți serviciu „F”(Filaj, n.n.) pentru aprofundare.

Lt.Col. ss indescifrabil

După cum se poate observa, amicul Dobrescu, ca de fiecare dată, pe lângă mine mai bagă în cofă și pe alții. Delațiunea de față îl determină pe „organul” superior să dispună deschiderea unui Dosar de Urmărire Informativă – D.U.I – pe numele poetului Ion Popa Argeșanu.

La capitolul fapte diverse, Dobrescu, a toate văzător, se preocupă și de sănătatea poetei Laura Caradima. Ba, se dovedește și un vajnic luptător împotriva eliberării de adeverințe false. Vorbă să fie, că doamna Caradima s-a internat în spital pentru extirparea fierii, nu pentru a se odihni. Cum nu avea serviciu, va fi fost pusă în situația să procure o adeverință falsă. Dobrescu nu-i scapă din vedere nici pe minori – e cazul Sorinei Bâcă, pomenită în spovedania de față, și despre care într-o altă notă informativă face referiri mai ample și mai grave, defavorabile, în stare să pună în pericol viitorul bietei copile de 17 ani.

După ce am găsit aceste pagini referitoare la Sorina Bâcă, am contactat-o, i-am arătat paginile și am întrebat-o dacă a avut cumva repercusiuni. Mi-a spus că nu, dar că este posibil să-i fi fost sever supravegheată toată familia, deoarece un unchi al ei, profesorul de filozofie Ion Bâcă emigrase în acei ani în Statele Unite.

Un alt aspect al acestui trecut mizerabil este legat de racolarea minorilor. Despre așa ceva aveam știință dar o întâmplare a făcut să aflu lucruri concrete, legate de racolarea minorilor. Acum o lună am fost oprit pe stradă de un tânăr bărbat. Mi-a spus cum se numește, că are 39 de ani și că a citit pe net din dezvăluirile mele precum și unele mârșăvii la adresa mea, postate-n virtual de persoane anonime sau cu identitate. „Văd ce vi se întâmplă, că sunteți lovit în continuare. Așa că am decis să nu mai tac. În 1987 aveam 16 ani, locuiam în bloc cu dumneavoastră, la scara D. În mai multe rânduri sectoristul a stat de vorbă cu mine și, după ce a crezut că pot fi cooperant, m-a rugat să aflu de la fiul dumneavoastră când se duce la „țară”sau în altă parte, și dacă îl însoțiți cu doamna, precum și cât stați pe acolo, că Miliția e bine să știe când rămân locuințele singure, că mișună hoții, etc. Auzind de hoți am promis că voi afla când plecați cu familia de acasă. Vă imaginați, nu-mi dădeam seama, la vârsta aceea. Am aflat când plecați cu familia la mare și câte zile veți lipsi. Citind ceea ce ați publicat și pe sit-eul revistei Argeș, mi-am dat seama că poate și în acele zile s-a pătruns în casa dumneavoastră și s-au căutat diverse chestii compromițătoare. Spun asta pentru că prin ianuarie 1990, sectoristul m-a căutat și m-a rugat să nu spun la nimeni de relația lui cu mine, că lumea e furioasă și grija miliției pentru locuințele și bunurile cetățenilor ar putea fi interpretată greșit, și am avea de suferit atât el cât și eu. Vă spun toate astea în speranța că vă pot fi de ajutor. Într-una dintre mărturisiri vorbiți și despre dispariția din casă a unor cărți valoroase. Dacă doriți voi depune mărturie în instanță.”

Tânărul, a cărui identitate o țin încă sub tăcere, chiar a scris toate acestea, la o cafea, într-un pub piteștean, cu titlu de declarație. Însă adevărata valoare a acestei mărturii este de natură morală. Un bărbat de nici 40 de ani are curajul să fie om adevărat, înțelege efectele devastatoare ale unei pecingini morale, nu se teme de mărturisire; dimpotrivă, consideră mărturisirea ca pe un instrument reparator și mântuitor. În vremea asta, oameni în toată firea, trecuți de 50 de ani, de 60 de ani, aflați în plin proces de decantare a tot ceea ce au trăit, stau sub povara unui trecut gri sau negru. Partea proastă e că unii nu au astâmpăr nici azi; își hărțuiesc victimele pentru a nu li se dezgropa mârșăviile și, ce este mai rău și impardonabil, vor să transfere vina asupra victimelor, vor să legitimeze ideea că victimele și-au meritat și își merită soarta, că trebuie anulate în plan social.

La rândul lor, foștii ofițeri ies cu nerușinare și își justifică coruperile de minori cu sofisme bine ambalate, după cum se poate deduce și din declarația de mai jos, a unui fost colonel de Securitate din Argeș.

„ Astfel de recrutari s-au făcut peste tot in țară, nu numai la Sibiu. Dar nu erau recrutări făcute de poliția politică. Erau selectați acei minori care aveat o educație morală impecabilă, performanțe școlare deosebite și care dețineau un potential. Colaborarea se derula exclusiv pe linia prevenirii actelor antisociale, a combaterii infracționalitații juvenile. Vorbiți cu orice ofițer al crimei organizate, care vă va confirma că asemenea colaboratori există șsi astăzi. Repet, erau selectati și monitorizați la acea varstă nu pentru a face poliție politică, ci pentru că ar fi putut fi recrutat, ulterior, în facultate, ca agenți și, mai târziu, ca ofițeri de contrainformații. Asemenea cadre pot fi peste tot, lucrând sub acoperire: în domeniul bancar,îin mediul de afaceri, în administrație,în politică...”
http://www.pitesteanul.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=146&Itemid=2


NOTÃ: În ediția tipărită a Revistei Argeș,în care acest text a fost publicat, există și fotocopii ale filelor din dosarul întocmit de Securitate, puse la dispoziția mea, cfm. legii, de C.N.S.A.S.