cândva am să-i zâmbesc reflexiei
voi avea riduri accentuate cum lanțurile muntoase pe hartă
aerul rarefiat
norii apăsând pe umeri

poate eu îi spuneam pe nume când respirația îmi tăcuse poate tu
în fond tuna aceeași incertitudine
răsuflarea grea rostind-o să-i dea volum
creștea un pic atunci în infinit

mergeam peste mări și peste munți
aprindeam focul în tabere să vedem din tăciunii căruia se zboară
rând pe rând luam asfixierea în plămâni
suflam cenușa în toate zările

poate eu ascult ninsoarea gri poate tu
în realitate respirăm aceeași muțenie

http://i38.photobucket.com/albums/e115/delcrimar/Partajat/captivitate.jpg

o slăbiciune se întinde în toate
și totuși ...

de-acum târziul mi-e viitor