agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-08-04 | |
Suspine pentru replicile oferite de trecut, amintiri reverberate de antichitatea obosită în propria-i nemurire. Chinul surâsului deșertic, uimirea chipului ei trist revelat de scâncetul înfiorător al Orientului. Da, noaptea seninelor întrebări, îndepărtarea Podișului Interior și urletele lupilor înfometați, dincolo de colinele apusene. Mă oprisem la umbra unui tufiș uscat, urmărind în zarea apuseană rămășițele orașului de odinioară, coloanele singuratice, zidurile fără nume și străduțele romane, odinioară pline de viață și vigoare. O văd din nou, de această dată spre răsărit, spre noaptea orientală care se apropie, pustiitoare, misterioasă, cu lupii ei curioși și arabizați. Încerc să-mi amenajez cortul la baza unei statui singuratice, la marginea ruinelor. Nu știu dacă fusese o statuie ecvestră sau doar baza pitică pentru o statuie sau un simplu bust de dimensiuni reduse, dar încerc să descifrez inscripția latină de la bază: "IMP CAES T AELI HADR...". Da, o perioadă minunată, o reflecție asupra normelor noastre de supraviețuire, asupra prezentului și, în condițiile actuale, a viitorului. Îmi instalez cortul și, în ciuda avertismentelor autorităților siriene, încerc să petrec noaptea aici, printre ruinele unui oraș misterios, la marginea a două lumi la fel de stranii și incitante.
Soarele aruncă ultimele săgeți roșietice, bolnăvicioase, asupra coloanelor îndepărtate. Coloanele par a fi zămislite de divinitatea solară și, odată cu aceasta, bucățile de piatră supraviețuitoare par a fi înghițite de veșnica noapte orientală. Știu că va fi frig, dar păturile și exteriorul cortului, acesta din urmă izolat termic, mă vor proteja. Dar nu există protecție față de himere, mai ales cele care provoacă o tăioasă nostalgie. O văd din nou spre miazăzi, trecătoare ca o boare, așteptând luna, matroana ei dintotdeauna, reverberând de candoare și dragoste terestră. Acum, când am rămas singur cu ruinele și milioanele de fantome care mă privesc cu invidie printre clădirile care nu mai sunt, pot s-o admir în tăcere. Astrul diurn a capitulat în fața celui nocturn, dar știe că războiul nu este încheiat, cel puțin nu pentru încă 4-5 miliarde de ani, când altcineva va rezida aici, privind o stea mijlocie roșie, muribundă, pregătindu-se de plecare, poate pentru totdeauna. Va ști el că, în urmă cu miliarde de ani, un bărbat mediocru a stat în același loc, admirând o civilizație dispărută și o Fata Morgana care îl chema în îndepărtări, într-o lume lipsită de dureri și minciuni? Poate. Sau poate nici nu-i va păsa de insectele insignifiante care au fost. Sau poate nu va avea ce să rememoreze... Astrul nocturn face loc, treptat, unor noi forme, fără culoare, fără sunet, umbre sinistre care capătă aspecte locale și deloc îmbietoare. Mă așez la marginea cortului și, așteptând-o pe EA și prins de o vervă poetică, încerc să compun câteva versuri: "...Dar apoi te-am găsit în iubire, Te-ai ascuns ca o bătrână fericire, fără să spui nimic, doar prin semne m-ai atras în mrejele sentimentelelor eterne. Da, erai tu, nu mă înșelam, abia acum te-am văzut în zare, fusesem orb ca un liliac și, deși erai în fața mea de multă vreme, eram influențat de o amară cădere. În sfârșit te-am găsit". M-a văzut. Se apropie dinspre miazănoapte, suprinzându-mă la ultimele versuri ale micului poem dedicat chiar ei. Știe asta, dar zâmbetul ei mai mult respinge decât atrage. Totuși, este sublimă, așa cum o cunoscusem cu mulți ani în urmă (de fapt erau doar șase, dar e mai poetic astfel). Mă așez pe baza instabilă a statuii acum dispărute și o admir, o admir așa cum nu am admirat-o niciodată, după cum nici măcar o operă de artă nu a fost apreciată la momentul potrivit. Dar aceasta e clipa optimă pentru EA, divinitatea în concepția mea, a unui omuleț mediocru și infim. Mă simțeam ca un fir de nisip la malul unui ocean nesfârșit, o pietricică într-un Univers care pare infinit, dar de fapt este de nemăsurat în concepțiile umane actuale. Vine lângă mine și, chiar dacă înălțimea ei umană este neapreciată, pare o statuie imensă, creată doar pentru unicul scop de a fi divinizată. Ochii mici și curioși, care par a rosti mii de cuvinte la fiecare secundă, oglindesc natura ei minunată, o adevărată vestală a Romei apuse. Părul ei e la fel de întunecat ca noaptea grozăviilor orientale, revărsându-se în valuri imense care formează însuși Orontes, clipocind în zarea pustie, acum de nepătruns. Încerc să ascult vocile râului, dar acesta se ascultă pe sine, nu dorește alți interlocutori. Până și Orontes are himerele sale pline de dureri nostalgice...VA URMA |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate