Condescendența Divinității este de un ridicol înfiorător. Descendenți din creația Lui, fiecare dintre noi a primit ceva în plus care să completeze înzestrarea genetică. Una din trăsăturile comune umanității este naivitatea. Suntem dependenți de puncte de reper, de El, disperați după un ceva sau cineva care să reprezinte un echilbru între lumea noastră interioară și cea exterioară. Oscilăm între drame și împliniri, foamete și bunăstare, idiocrație și inteligență, nebunie și geniu, ură și iubire, grobianism și civilizație; din toate acestea ne este de trebuință câte o bucățică, le amestecăm și le servim ori de câte ori sufletul hămesit o cere. Filosofii numesc cumulul acestor trăiri empirice complexitate, psihologii o tratează, psihiatrii o încarcerează în cămașa de forță, poeții o defulează, eu gândesc la pustietate. Toate aceste trăiri mi-au pârjolit sufletul și i-au dat rațiunii o forță de care nimeni nu are trebui să beneficieze niciodată. Diferențele dintre clasele sociale, viteză de reacție individuală și cea a arderii etapelor, discernământ și puterea de asimilare ne-au înverșunat cumplit unii împotriva altora. Avem parte de un război surd, semeni versus semeni. Unii dintre noi au primit, nu dobândit, atâta putere încât își permit să ia decizii în numele umanității. Dumnezeu vede, dar nu face nimic. Doar copii uită în inocența lor un rău făcut și oferă întotdeauna o a doua șansă, sau asistă răzând zglobiu și naiv la acest teatru de păpuși numit viață. Doar astfel îi pot accepta și înțelege existența, îmi pot explica condescendența Lui. Cred că mă pot bucura că nimeni nu i-a întrerupt și Lui, brusc, copilaria ...

Cluj Napoca
august, 2010