Cocoloșul tremura spre apusul flasc al tribalelor activate.
Conturul nopții verniculare creează abstinența nemuririi EI,
prin apreciere, mângâieri, șoapte stupide și cai sălbatici.
Recviem-ul ascendent nu implică focurile neanderthaliene, căptușind răsăritul cu blănuri de transpirație.
Seninătatea EI nu concordă cu realismul poetului dispărut,
dar revine concret după plata unei răzbunări tardive.
Înțelege obiectul forțării actuale, dar nu delirează decât puțin, în mijlocul zilei,
prin fiori de dragoste uitată și frisoane uluitoare de dispreț carnal.
Este aici, dar aici nu pare decât un alt nume pentru acolo, mult mai aproape ca iminență și disperare.
O opresc prin sughițuri, o sărut printre forțări de lumină,
iar băuturile spirtoase nu mai rețin gustul originar.
Călătoria melcului subit o atenționează,
îi reface scandalosul simț al realității, al instinctului.
Îi cânt din naiul uscat, naiul sălbatic,
concretului abscons, relicvei de astăzi,
nefericirii de ieri care uitase ceasul pe noptieră mea.
Cearșafurile s-au uscat, dar întoarcerea miresei pare ireală
în frica pedepsei intestine, celebrate prin sângele florilor.
Coboară valea nefericiților, sibelinei alcaline,
însă poștașul uitase scrisoarea pe noptiera ceasului pierdut.
S-a hotărât pedeapsa, sau va fi așteptată condamnata,
alunecând văluros printre cele 30 miliarde de cadavre ale realității trecute?
Nimic nu pare ireal, dar este prin prismele altor realități.
Subitul trăiește prin noi, cusurul doar prin păcate re-editate,
iar noi suntem uitarea celorlalți...