,,Nici nu știți ce vă las eu aici...’’
Constantin Brâncuși


Eminescu a murit asasinat, din motive politice, într-un spital de nebuni. Cioran, într-o mansardă mai mult decât modestă, la Paris. Petre Þuțea și-a trăit o mare parte din viață singur ca un sihastru, aproape necunoscut, urmărit de Securitate, într-o garsonieră insalubră din București, după ce făcuse treisprezece ani de severă închisoare comunistă.

Brâncuși a murit singur la Paris, în locuința lui amenajată în cel mai autentic stil tradițional românesc. În anii ’50 ai perioadei comuniste, s-a dus o campanie furibundă împotriva operelor marelui sculptor, încercându-se chiar demolarea ,,Coloanei infinitului’’ (numită de fapt de sculptor ,,Coloana recunoștinței fără sfârșit''). Există mărturii potrivit cărora s-ar fi tras de ,,Coloană'' cu tractorul, și numai bunul simț al unor lucrători a făcut ca ea să rămână în picioare, scrutând în continuare nemărginirea de pe locul unde se află. Deși Brâncuși a lăsat prin testament, poporului român, operele sale de o valoare inestimabilă (mai precis, toate lucrările nevândute, aflate în atelierul său), guvernul comunist a refuzat să le primească, gestul fiind unul dintre cele mai absurde și mai rușinoase din istoria țării noastre.

Vasile Voiculescu a sfârșit uitat și trist, din cauza unui cancer făcut în urma celor patru ani de închisoare comunistă, scriitorul fiind condamnat, fără să aibă absolut nicio vină, la vârsta incredibilă de 74 de ani. După eliberare, autorul ,,Ultimelor sonete închipuite...'' și-a scris o mare parte a foarte frumoaselor sale povestiri, multe dintre ele capodopere ale literaturii române, într-o cameră neîncălzită, cu bonturi de creioane neascuțite, pe bucăți de hârtie folosită. Deși s-a spus mai târziu că scriitorul a făcut închisoare dintr-o eroare judiciară, motivul real a fost acela că el scrisese poezie de factură religioasă și a refuzat, la venirea noului regim, să-și alinieze operele la cerințele ideologiei comuniste.

Liviu Rebreanu a fost întemnițat, în anul 1910, câteva luni în închisoarea Văcărești, apoi extrădat, la cererea guvernului austro-ungar, care l-a închis pentru încă șase luni. A scris, în perioada detenției, nuvelele ,,Culcușul'' și ,,Golanii’’.

Marele istoric Gheorghe Brătianu, autorul cărții ,,O enigmă și un miracol: poporul român’’, de o mare importanță în ceea ce privește dreptulul românilor asupra teritorului pe care îl stăpânesc, a murit într-o celulă a închisorii comuniste de la Sighet, după trei ani de regim de exterminare. Atunci când, în timpul anchetei, i s-a cerut să se dezică de tezele sale potrivit cărora Basarabia este pământ românesc, el a refuzat spunând: ,,adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit’’.

Remus Radina, luptător anticomunist, a făcut nouă ani de închisoare, înfruntându-și torționarii cu un curaj inimaginabil. Deși a fost eliberat în anul 1954, el a continuat să lupte pentru colegii lui rămași încă în detenție, fiind din nou închis. După a doua eliberare, in 1960, a reușit să plece, în 1974, în Franța, unde i s-a publicat cartea de cutremurătoare mărturii ,,Testamentul din morgă''. În urma lecturii ei, Eugen Ionescu avea să scrie despre autor: ,,Remus Radina, unul dintre eroii sau sfinții epocii noastre. [...] Mă înclin înaintea curajului lui [...] și-l invidiez de a fi îndrăznit totul’’.

Scriitorul Traian Dorz, unul dintre cei mai mari poeți români creștini, alături de Vasile Voiculescu și Ioan Alexandru, autor al foarte cunoscutei poezii ,,Învață de la toate’’, a făcut, numai din motive religioase, șaisprezece ani de temniță comunistă, fiind apoi tot timpul vieții urmărit, persecutat, autoritățile comuniste confiscându-i manuscrisele și cărțile din bibliotecă.

Filozoful, sociologul și economistul român Mircea Vulcănescu, autor, printre altele, al lucrării ,,Dimensiunea românească a existenței'', a murit, în urma torturilor, în închisoarea de la Aiud, după șase din cei opt ani de detenție pe care îi avea de executat.

Toți cei enumerați mai sus sunt mari valori ale României care au avut de suferit (unii dintre ei într-un mod inimaginabil) din cauza verticalității lor morale și a faptului că au avut neșansa să trăiască în vremuri tulburi, când adevăratele valori erau disprețuite, iar forța și absurdul aveau întâietate în fața rațiunii și a spiritului. Au fost și alții, dintre care nu îi amintim aici decât pe Nicolae Steindardt, Radu Gyr și Constantin Noica.

Au dat atât de mult poporului român și ce au primit în schimb!
Chiar dacă ei, de acolo de unde sunt, ar putea ierta, noi nu trebuie să iertăm și, mai ales, nu trebuie să uităm. Ar fi singura lor reparație morală și mângâiere, fie ea chiar și postumă.