Se spune că Dumnezeu l-a pus pe Adam în Rai. Acolo Dumnezeu i-a oferit tot ceea ce avea nevoie.
Se pare, însă, că nu este suficient să ai tot ceea ce îți trebuie d.p.d.v. material, să ai femei, să îl ai chiar și pe Dumnezeu cu de tine și să poți sta de vorbă cu el ca doi vecini peste gard, dacă ai o cât de mică interdicție, o condiționare oricare ar fi ea. Iar Adam o avea. Și nu era o îngrădire spațială, deoarece Raiul nu era împrejmuit de nici un fel de gard și nu era păzit de arhangheli cu săbii de foc - acest lucru se întâmplă după izgonirea lui Adam din Rai. Nu era nici o îngrădire temporală, deoarece Adam și Eva erau nemuritori, trăind în și din lumina divină.
Totuși, spiritual analizând situați sau psihologic, dacă vreți, Adam simțea îngrădirea sufletească. Era continuu ocupat să ”țină de urât” propriului creator. Acest aspect reiese din descrierea plimbării lui Dumnezeu prin Rai și strigarea lui Adam de către Acesta. O face ca un stăpân care iese prin grădină și își cheamă cățelul să vadă dacă este sănătos, să îl mângâie și eventual să îi arunce și un os savuros.
Ba, îi pune și o interdicție. Aceea de a nu distruge un anume pom, chiar dacă azi nu putem ști dacă Adam înțelegea rolul și însemnătatea acestei interdicții.
Interdicția care i se pune lui Adam privitor la pomul cunoașterii binelui și răului, adică a pomul conștiinței, azi nu mai este valabilă. Adică Adam era incomplet/handicapat sufletește, deoarece el nu putea face diferența dintre bine și rău. El era oprit să ”înțeleagă”, repricepând valoarea intrinsecă a acestei noțiuni.
Așadar, Adam nu era un om complet, așa cum suntem noi azi. El nu are conștiință și, ca atare, nu are libertatea de a hotărî ce voiește să facă cu viața sa. De fapt, în eternitatea ce i-o dăruise Domnul, nici nu înțelegea și nici nu avea nevoie de noțiunea de viață. Viața este ceva propriu. Viața o iei în mâinile tale și pentru ea ei decizii care mai devreme sau mai târziu te vor afecta pozitiv, fie negativ.
Adam nu avea timp pentru așa ceva, pentru că el era în afara timpului. Lui Adam nu i se putea întâmpla răul pentru că nu cunoștea binele. Adam nu putea alege nimic pentru sine, căci avea tot ce îi trebuia. Adam putea face orice, dar nu înțelegea ceea ce face. Adam era ceva asemănător nouă trupește, dar foarte diferit ca nivel spiritual. Adam era animal. Toate necesitățile sale erau numai de ordin biologic.
Nici nu pot să îmi imaginez drama pe care a trăit-o Adam atunci când s-a desăvârșit ca om, atunci când a descoperit nevoile sufletului său! Ce cădere abisală în sine! Este ca și cum tot Raiul s-a strâns în pumnul lui Adam și s-a făcut măr, pentru ca Adam mușcând să poată ”gusta” plăcerile libertății și să poată lua decizii proprii.
Dramatic!