După o primă apariție tipărită, Gabriel Cazan (autor de romane SF) iese în fața noastră cu „Încă o șansă...” (Ed. Tiparg, Pitești, 2009). Nu m-aș fi oprit asupra acestui volum dacă nu mi-ar fi atras atenția o idee precizată în primele pagini: aceea că planeta Pământ este, de fapt, o ființă vie, nu un simplu corp ceresc, așa cum am fost învățați să credem până acum. Mi-am amintit de o discuție a mea cu dr. Mihai Pop (vezi cartea „Să ne naștem de Sus”, Ed. Singur, București, 2000), pe care o rezum doar la cele de mai jos:
„Ștefan Doru Dăncuș: „M-am gândit deseori la relația om-planetă, mi-am imaginat Pământul ca pe un organism viu: există vreo legătură între om și planetă, o comunicare vie, ca de la ființă gânditoare la ființă gânditoare?
Mihai Pop: Nu-i rea ideea. Una din pietrele de hotar ale ființei umane, una din cele mai importante esențe este dragostea față de Pământ, suntem legați genetic de el.
Ștefan Doru Dăncuș: Să înțeleg că spațiul în care te naști (te întrupezi) este vital în dezvoltarea ulterioară? De exemplu noi, care ne-am născut în Maramureș, nu vom putea crea la întreaga capacitate decât acolo?
Mihai Pop: Nu ești departe de adevăr: izvoarele naturale desenează structura comportamentală a omului. Totuși, posibilitățile de adaptare la alt spațiu geografic nu ne sunt limitate, doar că această adaptare necesită un consum de energie în plus. Mobilitatea cu care se trece dintr-o zonă în alta, modelarea ulterioară, de fapt, diferă de la individ la individ…”
Desigur, ideea lui Gabriel Cazan nu este nouă. O putem găsi oricând în scrierile aztece, incașe, sumeriene ori, de ce nu, în “Legendele Olimpului”. Am putea merge mai departe cu sursele, dar ce rost are? De-a lungul timpului, Biserica (nu contează ce orientare!) ne-a ascuns Adevărul. Oamenii de știință l-au ignorat, iar politicienii l-au mușamalizat. Toți conducătorii planetei și-au dat mâna în secret și ne-au ținut în întuneric.
“Încă o șansă...” nu este un roman “tare”, cu succes de casă; demonstrează, însă, faptul că omul se trezește. E o poveste simplă care pornește pe un plan narativ, se continuă în trei planuri, se reduce la final la două și redevine unul singur când personajele principale devin un grup de personaje. Cine are bunăvoința de a trece peste corectura dezastruoasă a cărții, poate sesiza mânia și, totuși, altruismul apocaliptic al autorului care, pentru a percuta mai repede marea masă a ignoranților, oferă o încheiere fericită, punându-și eroii în postura de a re-crea o lume, o planetă pe care oamenii au distrus-o.
“Încă o șansă...” își merită titlul de “carte”, de-ar fi să ne luăm chiar și numai după eventualitatea devenirii ei scenariu de film – ceea ce nu e exclus.