30.04. 1986.

Azi se împlinesc 15 zile de când nu mai suntem împreună. E mult? E puțin?

Prima imagine care mi-a rămas mai clară din timpul zilei: forfotă pe bulevardul Magheru, ora 13.55, înainte de ora de Hidraulică, gândurile mele în legatură cu noi, dacă să provoc sau nu o discuție despre relația noastră și-atunci am zărit dintr-o dată, pe o taraba improvizată, șosete albe cu dungulițe și ciucurași. Primul impuls a fost să cumpar două perechi și să i le dăruiesc. Le-am cumpărat. Cât pe ce să uit de prăpastia uriașă ce s-a căscat între noi, cât pe ce să mă las din nou prins în mrejele iluziei că totul e la fel ca la inceput.Pe măsură ce mă gândeam mai mult realizam cât de străini suntem (sau am devenit). Cine știe cum va interpreta ea gestul? Trebuie să învăț să am răbdare. Șosetele le-am daruit soră-mi.


Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit, spune Camus.După el, triști sunt doar ignoranții și cei care speră. Sisif e fericit tocmai pentru ca nu mai speră nimic. Își supune destinul prin dispreț și acceptare. Eu sunt un Sisif trist. Toată ziua de azi mi s-au potrivit versurile lui Nichita: Tragică durere, dor de nedescris, de un drag de stâncă plânsu-mi-s.

Cum va fi oare ziua când n-am să-i mai simt lipsa? Mă îngrozesc de pe acum la gândul că s-ar putea să nu-mi mai pese-ntr-o zi de ea. Căci va veni și ziua aceea.


Să nu uit că cel care s-a încăpățânat să salveze ce mai era de salvat, cel care a făcut atâta caz de iubirea lui am fost eu.
Dacă dragostea înseamnă cunoaștere, rezultă că ceea ce s-a întâmplat între noi e destul de departe de dragoste.


Să nu uit că nu am invățat aproape nimic unul despre celălalt chiar dacă am luat-o de atâtea ori de la început.
În altă ordine de idei: nu îmi place să lucrez la microscop. Mi se pare că prea intru in intimitățile materiei.

După ore M. a plecat acasă fără măcar să-mi arunce o privire. Încep să cred că tote poveștile ei cu sinuciderea și cu despărțirea, care e ceva imposibil pentru că ne leagă ceva foarte profund și indestructibil erau generate de o stare trecătoare de neincredere în sine și în idealul ei profesional. Iar eu, în loc s-o încurajez in directia in care plecase, încercam să-i arât că mai există și altceva.
De îndată ce ne-am despărtit, ea a revenit cu putere la pietrele și fosilele ei, pe care într-o vreme aproape că fusesem gelos (au fost nopți când visam că sunt o bacterie din Cambrian, numai ca să mă privească și pe mine la microscop)


E noaptea târziu. Mă rog în tăcere ca ea să fie fericită.










31.04.1986.

Pe mingia cu care am ieșit în seara asta afară scria “Costineși 1985”. Un alt cuțit în inimă. O altă amintire cu ea. M-am jucat cu copiii dintr-unul din blocurile vecine. Se bucură când mă văd. Născocim împreună o mulțime de jocuri.


Am învătat apoi pentru examenul de Stratigrafie. Nu prea se lipesc fosilele de mine (Cyrtograptus Murchinsoni!)
Bineînțeles că m-am gândit și la ea: cum a ajuns acasă (locuiește undeva în provincie), cum au întâmpinat-o ai ei, cum s-a gudurat Lăbuș la picioare.


Oare se uită și ea la televizor (e filmul Ciprian Porumbescu) si dacă se uită, ce gândește acum?
Îmi va fi foarte greu să termin cu dedublările astea.
Să nu uit că sunt singur. Să nu uit că am început să-mi pierd mobilitatea sufletească. Îmi amortește sufletul ca un picior pe care l-ai ținut sub tine. Să nu uit c-a înflorit liliacul.


Am ascultat muzica la pickup o sonată pentru flaut de Handel și-am exersat la blockflute.

Cam atât.