A fost o dată ca niciodată, așa cum se spune la începutul fiecărei povestiri cu pretenția de a deveni poveste, adică ”de poveste”, un gând imposibil. Și era atât de imposibil încât nu încăpea în mintea nimănui. Pur și simplu avea o formă pe care nici părintele gândurilor nu se gândise că o poate da vreodată unui gând. Datorită acestei forme – ceea ce este cu totul de neînțeles - nu putea fi pe placul nimănui.
Așadar, era o dată un gând diform și imposibil. Așa fusese el gândit întâia dată. Pe când era mic, prietenii și cunoscuții credeau despre el că este bâlbâit. Întotdeauna când încerca să se exprime, bineînțeles acolo în lumea lui, aceea a gândurilor, repeta intenția ”b, b, b, b, bl, bl, bl, bâl, bâl, bâl, bla, bla, bla, bala, bala, bala, b, b, b, b, bol…, bolo…. și nimeni nu știa nici măcar ce voia să spună sau ce încerca să construiască ca și gând, darămite să se mai și exprime. Nu mai spun de imaginarea unor artificii de exprimare sau, mai mult, de raționalizarea și înțelegerea valorilor sau, să nu mai exagerez, măcar de trăirea bucuriei unei glumițe. Aș, era cu adevărat un gând insuportabil de imposibil!
Partea bună a acestei situații era tocmai faptul că, deși nimeni nu îl putea înțelege sau nimeni nu l-ar fi putut înțelege vreodată, el, gândul insuportabil și imposibil, se putea înțelege pe sine. Avea o minte de cristal și o inimă de piatră atunci când trebuia să se judece singur. În privința ființei sale era întrutotul nepărtinitor. Nebâlbâit. Așa a ajuns la concluzia că astfel nu mai putea trăi. Nu putea să trăiască într-o lume în care nimeni nu îl putea înțelege și în care nici nu se putea exprima. Așa năuc și luat în derâdere de celelalte gânduri nu se simțea a fi el însuși. Nu se simțea în propria sa piele.
Așa că s-a hotărât:
-”Voi pleca din lumea gândurilor și-mi voi căuta locul acolo unde cei din jurul meu mă vor accepta așa cum sunt! Acolo unde se va vorbi și se va gândi așa cum pot eu să o fac. Acolo unde toate se vor petrece pe înțelesul și după puterea mea.”
Zis și făcut. Nu își luă un bagaj mare cu el. Știa că va fi o căutare grea, dar pentru el nu conta. S-a hotărât să pornească pe acest drum și era convins că nu se va opri decât atunci când visul i se va fi îndeplinit și nu se va opri niciodată, afară de situația în care va ajunge la ultima zi a vieții sale.

Prima față a gândului imposibil

Era o seră de vară plină de pustiu, plină de stele și de mult nimic. La picioarele noastre valurile mării își întindeau covoare de argint, care desenau nisipul umed cu forme vagi și largi asemenea umbrelor de pescăruși. Veneau unul după altul și se ștergeau reciproc, atât în desen cât și în ființă, rostogolindu-se printre firele de nisip până la pierderea identității.
Apăsați de trăirea acestui moment, pentru întâia dată în jur, realitatea devenise banală. Era dincolo de înțelesul nostru. Lumea era sărăcită de sine și plină de păcatele și bucuriile trecutului. Nu mai știa nici să se lingușească, nici să se bucure de sine. Își pierduse identitatea atât în rău cât și în bine. Valorile erau aceleași dintotdeauna. De aceea, mă întreb retoric, cum poate Dumnezeu să existe în sine dintotdeauna în preștiință și în propria lume neschimbabilă și neschimbată? Totul este acolo monoton, banal, repetitiv și lipsit de imaginație. Mi-aș dori ca Dumnezeu să nu fie o astfel de existență. Mi-aș dori ca nu un astfel de Dumnezeu să ne fi gândit, creat și conceput. Dacă s-ar fi petrecut astfel, acum am putea fi propria noastră minciună!
Aveam un fiu cu nume de general al îngerilor. Se retrăsese în noapte dincolo de ceea ce putea înțelege vederea noastră și stelele se vedeau mai clar decât umbra sa depărată. Se adunase într-o imagine cenușie și încerca să se ascundă în nisipul plajei. Muzica unui bariton valsa, ca și valurile mării, și ne înconjura venind din depărtarea unei terase luminată discret.
Ne simțeam singuri și etern îndrăgostiți. Regăsisem nebunia care descrie universul iubirii și ne lăsasem duși de valul muzicii. Marea ne atingea picioarele cu valurile sale calde. Tonul muzicii creștea în intensitate și ne învăluia rupându-ne de realitate. Ne mângâia. Dansam strânși în brațe. Picioarele goale se afundau în covorul apei ce se întindea mângâietor peste visele noastre. Interpretul de pe terasa de dincolo de stele ne făcea semn că melodia sa e pentru noi. Visam și mușcam din plăcerea lumii reciproc. La câțiva pași de noi fiul nostru descoperise în nisipul nopții un pachet de țigarete. Scotea pe rând câte una și, după ce simula tragerea adâncă a unui fum, le arunca risipite ca pe niște pene de pescăruși.
Ne-am speriat. Vraja s-a tulburat și a pierit. Am revenit la o altă realitate imaginară. Nu ne doream ca fiul nostru să ajungă un dependent de nicotină. L-am certa aspru. El nu a înțeles cu ce greșise. Multă lume făcea mai mult decât el. El nu scosese fum. Farmecul muzicii serii pierise brusc. Noi ne și vedeam părinții unui fiu dependent de toate păcatele lumii. Marea nu ne mai mângâia picioarele. Venise ora de culcare. Am plecat spre camera de hotel. Pe drum mi-am luat cinci beri pentru a le goli pe balconul garsonierei hotelului. Voi asculta țipătul tânguit al pescărușilor de noapte și voi completa rebus de vacanță în timp ce le voi consuma.

A doua față a gândului imposibil

Încercam să trec în echilibristică peste buza unui pahar adânc de vin câte o mie de suflete odată. Era foarte greu. Mai ales că era foarte târziu. Niciodată nu îmi propusesem așa ceva, însă, în această seară, m-am întâlnit cu niște prieteni vechi. Oameni aleși cu putere de convingere. M-au convins să le dau de băut până dimineața târziu, deși ei nu avuseseră prea mulți bani. De fapt nu dăduseră decât un sfert din primul rând. Nu asta a contat!
Se comportau ciudat. Uneori cuvintele lor îmi păreau un fel de schelălăituri. Nu înțelegeam nici ceea ce voiesc să spună când încercau să se exprime clar. Parcă lătrau. Eu, însă, am fost convins de la început că sunt de încredere. Aveau un spirit prietenesc pe care numai la turmele de câini blocatari, acelea care își apără teritoriul industrial, îl mai afli.
Desigur, glumesc! Nu am băut cu niște câini!. Câinii, categoric, nu consumă alcool. Aceștia sunt prietenii mei! Pentru ei am comandat o mare salată de varză murată bine amestecată cu ulei de floarea-soarelui, condimentată din plin cu pătrunjel uscat de astă primăvară, boia de ardei roșu dulce și puțină sare, pentru a tăia acreala verzii murate. Pe lângă ea am pus în tuci carne macră de pe ceafa porcului de curte, având presărat un praf consistent de piper și coaptă în vin alb demisec de Murfatlar cu bucăți de slană lată de pe spinarea porcului mistreț. O delicatesă atunci când este servită cu un sâmburel demidulce și gras, îndoit cu apă de izvor rece și bine acidulată.
Dintr-o-dată însă, s-a pornit a se mișca scaunule sub noi. Se făcea că bârnele de brad ale iatacului sub care întinsesem masă aleasă erau bețe de chibrituri, iar noi, ca niște mucenici ai unei cine de taină, am fugit, care mai de care speriați încotro, de parcă dăduse în noi sfârșitul lumii. Schije de fier cădeau ca niște raze de foc din cer. Noaptea ardea ca în mijlocul unui foc din sobă. Se auzea un vuiet lung trecând pe sub pământ și din depărtări, ca dintr-un lighean imens, se revărsau peste jghiaburile lumii zgomote de ape înalte. Ori părea că lumea se aruncă în cer, ori că cerul se scufundă. Pământul se văluri, pomii se scuturară, peștii se zbăteau pe uscat, păsările alergau disperate până se izbeau de frunțile caselor și cădeau pe caldarâm nemișcate. Din cerul senin fulgerele se repezeau și de pretutindeni părea că se apropie un foc, sau o apă, sau că totul se scufundă pentru a lăsa loc unui altceva neorganizat. Numai fluturii zburau ca și înainte.
Dacă ar fi să mă nasc iar și să hotărăsc din care părinți, ar trebui să îmi aleg în primul rând locul și apoi timpul. Și dacă aș putea să îmi aleg aceste coordonate, nu aș ține cont nici de părinți, nici de ani. Cred că tot atunci și acolo unde m-am născut aș alege să mă nasc. De ce? Păi dacă aș fi să îmi aleg alți părinți, cred că nu ar ști să facă din mine ceea ce sunt, așa cum au făcut cei pe care deja i-am avut. Și dacă îmi aleg altă lume în care să mă nasc, cred că nu mi-ar fi oferit ceea ce mi-a oferit această lume.
În primul rând părinții mei au fost deosebiți pentru că s-au născut din părinții lor, care s-au născut din alți părinți pe care nimeni nu i-ar fi mai putut naște … Și tot astfel… În al doilea rând părinții mei nu sunt ca alți părinți. Ei sunt simpli și complecși totodată. Simpli pentru că părinții lor, cel mai probabil au fost: din partea tatălui ciobani din Monte Negro după tată și fiică de moștean sau rumân după mamă și, din partea mamei, agricultori după mamă și hoți de cai după tată. O lume mistică în care totul depindea de universul ocupațional. Fabulos! Complecși pentru că erau impulsivi, alcoolici și posesivi. Ridicol!
※
Ziua pentru mine este o luptă cu clipele din care îmi măsoară banala existență. Totul este monoton și bine rânduit. Mă trezesc. Îmi iau pastila pentru ulcer. Merg la baie. Mă spăl pe față, pe dinți sau dacă e ziua pentru duș, fac duș. Mă parfumez. Beau iaurtul cu fibre pentru digestie. Îmbrac hainele de cu seară pregătite. Plec la serviciu. Ajung. Fac cafeaua. Vorbesc, îndeplinesc, obișnuiesc, completez… Undeva, între aceste verbe, beau ceaiul pentru dietă. Plec de la serviciu. Ajung acasă. Soția vine întotdeauna mai târziu, motiv pentru care servesc singur prânzul. Îmi place mai mult la Moll, dar e contra cost. Pun inteligentul pe cinci cam o oră și jumătate. Mă trezesc. Privesc un film, sau aproape un film, pe PC. Plec să fac mișcarea de seară (dacă am chef). Dacă nu aștept soția. Vine. O întreb monoton despre cum a fost ziua ei. La fel îmi răspunde. Știu că întrebarea asta îi face plăcere.
Și ea știe că pun această întrebare de complezență, dar, tot îi face plăcere. Urmăresc știrile informative și manipulative ale televiziunilor în timp ce beau vin împletit cu apă plată. Nu dă arsuri la stomac. Nu am voie să mai beau băuturi acidulate. Am ulcer. Când zarva copiilor se liniștește mă apuc să scriu aceste rânduri banale. Merg la culcare undeva spre miezul nopții.
Mâine mă voi da iar mare echilibrist încercând să trec o mie de suflete peste buza unui pahar adânc de vin.

A treia față a gândului imposibil

Cu adevărat există o poartă de intrare în Paradis și o alta în Infern. Ceea ce trebuie evidențiat este faptul că întotdeauna pentru Paradis vorbim de o poartă.
Una păzită de Sf. Petru: un trup de pescar îmbrăcat în haină aspră de cânepă, croită dintr-o bucată fără cusătură, lungă până la picioare, încălțat în sandale având curele din pilele de porc, cu talpă din ceafă de bivol, legat peste mijlocul pântecos cu brâu lat de care atârnă o cheie neagră și greoaie: Cheia Porții Raiului. De-a dreapta și stânga, ca niște câini în lesă, dar tot timpul cu numai un pas în urmă, sunt doi arhangheli cu chip luminat, armură de oțel curat, încinși cu săbii de foc. Dacă bătrânul Petru nu ar fi cumpătat în vorbă și răbdător în hotărâri, aceștia ar face scrum fie și un puf din aripa unui porumbel pe care vântul ar voi să îl treacă întâmplător prin Poarta Paradisului. Trebuie observat că Paradisul are o singură intrare. Din Rai nu se poate ieși. Odată intrat ești condamnat să rămâi în Paradis.
Paradigma Raiului este faptul că toată lumea e binevenită aici, dar nu și bine primită. Toată lumea ar voi să intre în Paradis, dar nu știe dacă ar voi să și rămână. Paradisul ar trebui să fie un fel de parc de distracții. Pentru a veni aici îți ei concediu. Odată aflat în concediu intri, te distrezi, te simți bine și apoi te întorci în lumea ispitelor și încercărilor, a durerii și suferinței. De fapt, acum înțeleg, parcul de distracții și concediul, în plan spiritual, sunt un preambul, o pregustare a stării paradisiace. În concediu nu ai răspunderi, griji, ore de program, responsabilități… În concediu dormi cât vrei, mănânci ce și cât vrei, te plimbi fără teama că e prea târziu sau prea devreme, înoți în apa mării sau te urci pe coastele munților… contrar mersului monoton pe aceeași stradă ce te duce și te aduce de la serviciu… Așadar, Paradisul pare a fi un concediu infinit. Însă, în a cest concediu nu poți veni decât după ce ai terminat socotelile cu lumea aceasta. Paradisul are ziduri de diamant în interiorul cărora odată intrat, devii și tu un zid. Că ești un zid al binelui, că ești un zid ferm…. Ce mai contează? Acesta este Paradisul!
Pentru Infern intrarea se numește Gură: Gura Iadului. Aici nimeni nu stă de pază. Aici nu mai există garduri și porți. Diavolii te întâmpină cu mult înainte de a ajunge aici. Încep să te atragă cu ani, zeci de ani spre acest loc. Încep din viața aceasta. Marginea, adică începutul Infernului, este în fiece clipă trăită, și astfel mereu grădina Infernului se lărgește, se extinde. Cu cât trăiesc mai mulți oameni în păcate, cu atât mai mult Iadul se nemărginește. Așadar, în Infern poți să vii și poți să pleci. Este un loc al nimănui. Aici mor toate stelele cerului nopții pentru totdeauna și tot de aici răsar luceferi sau meteori arzând intens pe același cer întunecat. Aici se dau cele mai mari lupte cu sinele și aici sinele își duce patima păcatului de a se considera liber. Aici latră sporadic haite de umbre și trec în viteză mașini cu motoare turate la maximum prin inimile și creierii celor care au uitat ce însemnă iubirea. Adâncul este o senzație reală de cădere în afara ființei, iar stricăciunea este materia din care se înfruptă cu lăcomie plăcerile neîmplinite ale sufletelor blestemate. Ochi fără de pleoape și dinți fără buze rânjesc ca niște icoane ale putrefacției după dorul și clipa în care plăcerile erau binecuvântări. Urletele, țipetele și tânguirile sunt icniri mute ale sufletelor moarte.
Acestea, poate și mai mult decât acestea, pot fi imagini pe care Iadul le construiește din propria imaginație. În Infern dorul de lumea din care vii te face să iubești ceea ce ai detestat și să venerezi ceea ce ai contestat. Pentru toate aceste patimi, de vină este amintirea și inima. Amintirea pentru că te face să tânjești după toate câte le-ai avut frumoase în viață și inima pentru că se dăruie iubirii cu desăvârșire și iubește și dincolo de moarte. Aici sunt merituoși drăcușorii, acești mici viermișori ai hoitului numit Infern, căci știu să îți amintească ceea ce credeai că ai uitat sau ai fi voit să uiți, că fac din amintiri eternități și că amintirea în ghearele lor este un stilet bine ascuțit cu care te înțeapă direct în cel mai de preț sentiment. Pentru ei sentimentele nu au valoare decât atunci când se nasc din amintiri sincere și pot fi reamintite până nu vor mai avea absolut nici un fel de valoare pentru tine. După aceea vor trece la inimă. Îi vor da foc și așa înflăcărată o vor stoarce de fiecare rază de lumină până chiar și din scrumul ei, vor mai aprinde o imposibilă scânteie.
Gura iadului este, așadar, mereu însetoșată de apa sufletelor noastre. Numai cu o astfel de apă spirituală își stinge setea. Un fel de cățălărie juvenilă. Ați văzut tinerele animale care doresc să se împerecheze? Ați urmărit jocul lor erotic? Felul în care se împletesc, se ispitesc, se adulmecă și se tatonează? Același dans al împerecherii îl doresc diavolii de la noi. Este însă un dans mult mai profund și de durată. Începe din prima clipă a vieții noastre și se termină în eternitate.
Din clipa în care ai învățat dansul lupilor, Iadul tău a început să existe. Nici nu conștientizezi când ai intrat în el, vârtejul amețitor al zilelor care trec pe lângă tine în plăcerile și păcatele pe care le trăiești, te cufundă tot mai adânc în Infern, tot mai departe de tine însuți și tot mai mult în credința că așa ceva trebuia să faci și că ești pe drumul cel mai bun posibil. Acesta este Infernul! O plasă de păianjen lucrată de diavol în care te-ai prins. O plasă în care din ce te zbați mai mult, cu atât mai mult te prinzi în mrejele ei. Parfumul ei te amețește, te face să simți că plutești, că zbori, că dormi, că mori… și, de fapt, te adâncește în tot mai departe, și mai departe de ceea ce, la un moment dat, renunți să mai înțelegi. Vai, câtă libertate, câtă fantasmagorie își poate dărui adâncimea Infernului!
De aceea, se poate spune că Infernul are gură. El te soarbe, te înghite, te mestecă, te digeră, te umilește, te preface, te anulează și poate, apoi - există pentru Infern și un apoi - să te arunce afară. Bineînțeles, nu trebuie să uităm patima și plăcerea gurii sale apocaliptice cu care te prinde! Vai, cât de înfiorătoare și înspăimântătoare poate fi!...
Despre Paradis… Îmi imaginez o poartă de lemn sculptată în stil neaoș românesc. Nu știu de ce, dar cred că Dumnezeul creștinilor ar trebui reprezentat în iconografie nu în badijonajele acelea bizantine, petrecute peste umăr și viu colorate, ci în haine populare românești. Astfel, ar părea mai potrivit vremurilor contemporane. Putând simboluri românești de ape și râuri pe ițari, de soare și brazi însăilate pe ie, ar face trimitere la universalitatea și universalizarea mesajului creștin și ar fi pe înțelesul civilizațiilor pământene.
※
Îmi imaginez cum a ieșit Adam și Eva pe Poarta Raiului. Adam era plin de remușcări și confuz. Eva știa cât și cum greșise, dar credea încă în bunătatea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Adam nu a înțeles decât pedeapsa. Păcatul pe care l-a săvârșit, pentru el a rămas decât o greșeală în relația cu vecinul Dumnezeu. Aștepta poate ca Acesta să-i ierte greșeala și să-l reprimească în Cetatea Eternă. Să-l strige peste gardul de nuiele: ”Adame, îți mai e rușine de mine? Hai, lasă, vino să ne plimbăm ca altădată prin grădina Raiului!” Așteptarea lui a fost lungă și gândul acesta obsedant, ceea ce l-a făcut să nu înțeleagă gravitatea păcatului. De aceea nu a știut să îl ferească pe Abel de moarte. De unde se vede că păcatele le săvârșim din neatenție și din obsesie.
Aici se pune din nou problematica Cetății Eterne a Paradisului sau a Gurii Iadului prin care Infernul se lasă cucerit iar Paradisul se descoperă interzis.