A început trimestrul al doilea. Toți eram veseli, dornici să povestim ce am făcut în vacanță. Era o gălăgie de nedescris. Câțiva colegi au observat că doamna învățătoare a intrat în clasă și ne-au atras atenția.

- Văd că sunteți veseli. Și odihniți. Ce-ați spune de un spectacol?

Ne plăcea să fim „artiști”, ne plăcea să vină colegii din alte clase și ceilalți învățători, ne plăceau aplauzele…

Când s-a făcut liniște, doamna învățătoare ne-a spus:

- Am învățat la istorie că pe teritoriul țării noastre erau trei țărișoare, numite principate. Care sunt acestea?

- Transilvania, spune un coleg.

- Moldova, spune altul.

- Și Þara Românească, încheie alt coleg.

- Da, văd că știți. Oamenii din aceste țărișoare vorbeau aceeași limbă, cu mici diferențe, purtau haine asemănătoare, aveau aceleași obiceiuri. Așa că, s-au gândit că ar fi mai ușor pentru ei dacă s-ar uni și ar forma o țară mai mare.

- Cum e acum țara noastră?

- Cam așa. Dar, nu s-au putut uni dintr-odată. Mai întâi s-a unit Moldova cu Þara Românească. Vom învăța mai multe în ora de istorie. Acum, vă spun că unirea celor două principate s-a făcut în 1859. În 24 Ianuarie, noi vom sărbători această Unire. Câți ani sunt de când a avut loc acel eveniment?

- O sută de ani.

- Acum, ați înțeles că e vorba de o sărbătoare la care sunt convinsă că vreți să ne prezentăm cu un program deosebit.

Au început vociferările, aplauzele…

Doamna învățătoare ne-a făcut semn să ne potolim. Ne-a spus apoi că în orele de muzică și educație fizică vom face repetiții.

Câțiva colegi au primit poezii pe care să le recite la spectacol. Pe cei care cântam bine ne-a învățat Hora Unirii. Ne-a scris textul pe tablă, iar noi l-am scris în caiete. Am învățat acasă cuvintele. A doua zi, toți știam cântecul.

În ora de educație fizică, doamna învățătoare ne-a arătat cum se joacă hora. Pe muzică, făceam doi pași la dreapta, reveneam, apoi făceam doi pași în față și reveneam. Era frumos, eram veseli, ne plăcea mult ceea ce făceam. Eram pui de maramureșeni care învățam să jucăm hora înainte de a ști foarte bine jocurile din zona noastră. Dar eram foarte încântați.

A venit și ziua cea mare. În curtea școlii, s-a organizat careul. Mulți elevi de la gimnaziu erau cuprinși într-un cor. Noi așteptam într-o clasă de la parter. Eram îmbrăcați cu costume populare și nu voiam să ne îmbolnăvim. Era foarte frig afară.

Domnul director a spus ce sărbătorim și i-a dat cuvântul unui elev dintr-o clasă de liceu. El a citit o cuvântare din care nu am înțeles mare lucru. Dar știam de la doamna învățătoare ce sărbătorim. Coriștii de la gimnaziu au cântat câteva cântece. A venit rândul nostru. Am cântat și am dansat. Cu noi, a cântat toată școala. Unii chiar făceau pași de dans împreună cu noi. În timp ce unii spuneau poeziile pregătite, am fugit după paltoane. Știam că elevii cei mari au pregătit o scenetă. Nu voiam să o pierdem.

Am văzut un colonel cu barbișon desenat cu cărbune, cu haina plină de decorații, un Moș Ion Roată îmbrăcat țăran, cu plete din câlți, câțiva boieri cu haine de mătase și căciuli foarte mari.

Nu auzeam prea bine, nu ne puteam apropia mai mult… Doamna învățătoare ne-a promis că ne aduce o carte din care să citim „Moș Ion Roată și Unirea”.

Programul s-a încheiat cu Hora Unirii cântată de toți cei prezenți.

Am mers în clasa noastră și, în timp ce ne luam lucrurile, ne spuneam unii altora ce am înțeles. Doamna învățătoare ne-a felicitat și ne-a spus că am meritat aplauzele colegilor. Am plecat acasă bucuroși și mulțumiți că le-a plăcut tuturor celor din școală ceea ce am făcut noi. Sunt convinsă că nici unul dintre colegii mei nu va uita acea zi.

Singura precizare pe care n-am făcut-o este că învățătoarea pe care o consider un exemplu de cadru didactic, de mamă și de cetățean implicat în problemele orașului Vișeu de Sus se numea Maria Mihalca.