agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1205 .



Sfatul dintr-o recreație
personale [ ]
Fraze adolescentine ...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [VLADST ]

2011-02-05  |     | 



Sfatul dintr-o recreație

În ciuda febrilității gesticulației profesorului de geografie, toți ochii privesc, pieziș, la ceasul așezat tactic în fața clasei, pe porțiunea superioară a peretului drept, lângă tabelul lui Mendeleev. Acea formațiune ovoidă stârnește sentimente de revoltă și plictis, când anunță începutul unei ore, dar și extaz, când ora de curs își trăiește ultimele sale clipe. Fiecare oră o asociem unei confruntări armate. Secundele reprezintă soldații, iar minutele, divizii de soldați, fiecare a câte șaizeci. Aceste grupe de soldați se îndreaptă către noi, în fiecare dimineață, începând cu ora 8. Dar avem și noi, două arme cu care luptăm împotriva lor. Acestea două sunt săbiile ceasului, minutarul și secundarul, ce decapitează un soldat la fiecare secundă trecută. Ceasul, o mașină eficientă de război, pe care ne bazăm zilnic. Mă gândesc că noi sărbătorim fiecare secundă căzută în tranșeele de plastic ale ceasornicului, în timp ce bunicii noștri, o regretă, și ar face orice ca să o readucă la viață. Care să fie explicația? Îmi vine în minte gândul că noi suntem angajați ca tineri, având următoarele îndatoriri: să ne trăim nonconformist copilăria, să zâmbim, să nu știm ce sunt regretul, supărarea, greutățile. În timp ce părinții părinților noștri, au demisionat de multă vreme din aceste posturi. Este ironic faptul că toți bătrânii regretă acea demisie, dar, mai ironic este faptul că majoritatea, nici nu știu când au înaintat-o ...
Ceasul ne spune că pe front mai viețuiesc doar cinci divizii de secunde. Asta ne face să zâmbim, și profesorul mărește cantitatea de patos pusă în expunerea sa, crezând că încordarea mușchilor faciali, este determinată de informațiile privitoare la formațiunile subcarpatice. Am spus mai sus că suntem angajați ca tineri, să nu știm ce este regretul sau supărarea, și totuși, privirea îmi cade pe Marian. Marian Derdinoiu este un amestec de seriozitate și cordialitate. Are un metru și șaizeci de centimetri înălțime, șaizeci de kilograme, părul tuns întotdeauna scurt, o cărare serioasă despărțind cele două cantități de păr egale ce reprezintă podoaba capilară a colegului meu. Are o pereche de adidași, a căror parte exterioară era odată albă, acum este gri. Talpa acestor accesorii de încălțăminte a dorit să intenteze divorț întregului din care făcea parte, dar Mărinuș, cum îi spunem câțiva apropiați, a rezolvat această neînțelegere prin intermediul unui psiholog ieftin, tubul de lipici. Pantalonii sunt mult prea mari pentru membrele sale inferioare, și poartă pe ei, amprenta capetelor încinse de țigări, fumate de fratele său, fostul propietar al acestor pantaloni. Cămașa este singura care se potrivește corpului său, dar și aceasta este confecționată dintr-un material slab, și a trecut de trei ori pe la salonul de chirurgie plastică al lui Marian, unde acesta i-a cusut rănile, având, ca o culme a ironiei, doar material negru de pus în coada acului. Marian stă singur în bancă, și răspunsul multor colegi pentru acest fapt este că numărul de elevi din clasa noastră este unul impar. Eu cred că răspunsul e mult mai îndepărtat și trist. Deși arată în împrejurări dificile, o solicitudine deosebită, în restul timpului, este un adolescent taciturn. Nu răspunde satirei venită din partea celor care nu au cunoscut latura grea a vieții, și care îl consideră pe el, vinovat de situația sa. Privește în jos sau în caietul aranjat cu multă atenție pe bancă. Caietul său este cel mai bine îngrijit din clasă, poate pentru că noi vedem în caiet, hârtie murdară de cerneală, în timp ce el vede speranța imaculată. Cred că acel caiet, primit de la stat, deoarece părinții săi au niște venituri sordide, este cel mai bun prieten al său.
Tresar, când soneria zbiară pe coridorul ce este invadat de o mulțime de cranii frezate în cele mai dubioase forme geometrice, dar și de telefoane consecvente cu tehnologia actuală, pe care unii colegi mai naivi, le consideră adevărate cărți de vizită. Și de ce sa nu dăm Cezarului ce e al său, ei au și succes, la acele domnișoare ce întâmpină școala cu zâmbete și puerilitate, dar ale căror extremități superioare sunt caracterizate de vacuitate. Nu vreau să fiu judecat greșit, nu din misoginism nejustificat, nu-mi plac domnișoarele care scriu mai mult cu rujul decât cu pixul, ci din pur respect pentru anumite valori.
Mă ridic din bancă, și privesc băncile golite de elevii ce populează acum curtea școlii. Deși bătrâne, aceste bănci care ne-au ținut părinții în brațele lor de lemn, par dispuse să ne aștepte nepoții noștri. Doar o bancă mai este populată de doi colegi ce își povestesc aventurile erotice utopice, minciunile unuia fiind însoțite de râsul zgomotos al celuilalt. Pășesc, îngândurat, către geamul unde Marian părea că își privește viitorul. Îi spun, cu un zâmbet mecanic:
- Ai răspuns bine astăzi la geografie. Munții, pe lângă aura lor impunătoare, sunt niște structuri complexe pe care tu știi să le explici cu multă dexteritate. De fapt, asta faci la toate materiile.
- Nu chiar, astăzi am avut noroc. Oricine din această clasă s-ar putea descurca la fel de bine, sau, chiar mai bine! mi-a spus el, continuând să privească pe fereastră.
- Geografia mi se pare o materie lipsită de intensitate, am zis eu, privind la zidul puțin crăpat de sub tabla noastră din clasă.
- Nu este așa. O să aveți ocazia, atât tu, cât și restul colegilor, să observați ce frumoasă e natura, în excursia pe care urmează să o faceți la sfârșitul lunii ...
Acest verb la persoana a doua, plural, mi-a sfredelit păturile ce-mi învelesc miocardul. Am încercat să păstrez o înfățișare indiferentă, dar regretul mi s-a zugrăvit pe chip, și el a observat asta. Pentru câteva clipe, am regretat că eu mergeam în acea excursie. După un minut de tăcere, îl întreb ce dorește să facă mai departe:
- Și, ce facultate dorești să urmezi?
- Două facultăți am în vizor. Prima, este în sufletul meu, și este facultatea de istorie, din capitala țării noastre. Mi-ar place să studiez despre Alexandru Macedon, Hitler, Carol I ... A doua facultate, este în realitate, este în satul meu, are ca obiectiv grăpatul, plivitul și semănatul. Și ce e cel mai important, este recomandat, pentru a se evita foamea, să nu fie făcută la fără frecvență. Așa că, te rog, gândește-te la șansa ta, și pune mai multă ambiție în ceea ce faci.
Când să îi răspund, au început să intre în clasă, colegii mei urmați de profesorul de istorie. Ora a început, și totul se desfășura ca și până acum. Cu o singură excepție. La întrebările profesorului, pe lângă mâna lui Mărinuș, care era mereu ridicată deasupra celorlalte care stăteau fie leneșe, fie butonau telefoane, a mai apărut una. A mea ...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!