Nu am putut rezista ispitei de a mă înfrupta din belșugul amintirilor copilăriei... Așa că, a fost suficient o singură vorbuliță adresată lui Edi, cățelușul, că s-a și pregătit de drum.
„Hai!…” – întâi a privit spre mine să-mi citească intențiile – primul meu pas l-a direcționat spre păduricea din apropiere. Aleargă în zigzaguri, după mirosuri pe care le adulmecă pe ici, pe colo, fără ca eu să înțeleg ce anume simte. Pot bănui, bineînțeles… Când cânt, când fluier... aiurea. În mâna stângă am o pungă de hârtie iar în mâna dreaptă, o forfecuță. Pe vremea când eram copil, îmi puneam de gât o trăistuță ori de câte ori plecam spre pădure. Pâlcuri de grâușor parcă mă invită: „apleacă-te și culege!” Îndată năvălesc amintirile, lanț: borșul cu grâușor, scrobul, orezul… și toate celelalte bucate pe care le pregătea mama, adăugând ultimele jumări… Era o treabă migăloasă culesul grâușorului, precum și curățatul, spălatul lui. Mă-ntreb acum: oare datorită sărăciei mergeam la cules, ori de pofta mâncărurilor tipic țărănești? Sărăcia, sincer să fiu, nu am băgat-o în seamă, dar pot să mărturisesc faptul că, ori de câte ori era un prânz cu mâncare pregătită din grâușor, mama ne avertiza că, doar până înflorește, poate fi comestibil.
Pentru început folosesc forfecuța… ce mai la deal la vale! Mă-împiedică la deșiratul amintirilor. Renunț la forfecuță. Rup câte două, trei frunzulițe deodată. Acum, nu ca pe vremuri, le și curăț de frunzele uscate, cu grijă… Îmi vine-n minte… și putinica cu borș proaspăt. În fiecare sâmbătă seara, după ce ne spălam pe cap într-o covățică ce avea doar această întrebuințare, vedeam pe mama la putinică: o golea, o spăla... Păstra întotdeauna o strachină de huște, pe care o punea iarăși la "umplutul borșului" împreună cu încă o porție de tărâțe. Mă mira mult faptul că, după ce lăsa putinica la scurs cam jumătate de oră, aprindea un capăt de cârpă pe care o înădușea imediat, făcând-o doar să fumege, apoi o băga sub putinică. Chiar să o fi-întrebat de zeci de ori de ce proceda în acest fel, ar fi dat același răspuns: "așă am învățat gi la bunic'-ta!" La putinica ei cu borș veneau și surori de-ale ei sau verișori de-ai mei. Într-o săptămână se consumau cca 20 l. Dintre verișorii mei, unii sunt oameni de valoare în societatea de azi, chiar dacă în copilărie au mâncat borș cu grâușor…
Șmecher, cățelușul ăsta, Eduțu… cum stau eu așa, ciuciulit, (gândind, fluierând, cântând,) se și gudură pe sub brațul meu drept. Îl alint un pic, bineînțeles; îi fac pe plac lui, dar și mie. Îmi latră-n minte căței pe care i-a avut tata pe vremea copilăriei mele: Negruțu, (Bo)Biță, Tambur(el), Duțu, Luli… Lui Ediță îi place și când îl trag de coadă; ce-i drept câteodată mai tare… n-are voie să mă latre și cred că îi și place!
Să-mi completez buchețelul amintirilor culeg și câteva viorele. Cândva, demult, duceam mănunchiuri de viorele și ghiocei la școală, oferindu-le doamnelor învățătoare.
De această dată, buchețelul de viorele îl ofer soției, cu încă ceva gânduri din trecut. Din buchețelul pus într-un pahar cu apă pe pervazul geamului bucătăriei îmi va zâmbi iarăși primăvara, oferindu-mi, galantă, amintirile frumoase petrecute pe coclaurile copilăriei…