După ce a încercat răbdarea muzelor scriind un volum de povestiri, „Cîrciuma lui Bicuță și alte povestiri” (2008), primită de critică cu încântare și de cititori cu hohote de râs, Liviu Nanu revine la poezie cu forța iubirii dintâi, oferindu-ne „vești din utopia” (Ed. A.T.U., Sibiu, 2011) într-un volum care incită cititorul de poezie prin construcția sa ironică cosmopolită, închizând, după părerea mea, un ciclu de creație, respectiv cel postmodernist. În această idee, este sigur important pentru decodificarea discursului liric alipirea a două versuri: primul vers din primul poem – „mă înec în apele poluate ale cotidianului”, și ultimul vers din ultimul poem al cărții – „cu mine s-a sfârșit postmodernismul”.
Între aceste două puncte, unul definind lumea și celălalt expresia acesteia, Liviu Nanu (re)construiește, cu o discretă și rafinată metodă prospectivă, o lume a hazardului, încercând să pună ordine, să stabilească legi prin personajul cu ironice trăsături mesianice, Waldo, care este singurul care, până la urmă, își păstrează cumpătul. Olguța, personajul pereche, este copleșit de lumea înconjurătoare, încearcă să se sinucidă și eșuează într-un spectacol hilar. Așa că într-o asemenea omenire sinuciderea își pierde sensul tragic, devine un joc penibil cu moartea, o improvizație pitorească și golită de conținut. Altfel spus, o lume suprarealistă (crede poetul), dar, în fapt, o creionează ca fiind una convulsivă, un big-bang rătăcit într-un univers solidificat, conturat: „acum e noapte și am rămas cu ochii pe cer/ câteva stele pitice și luna ca o cremă de zahăr ars// fiecare avem un dumnezeu moțăind într-o gaură neagră/ al meu este acela căruia mă rog și nu mă ascultă…”. Și, ca urmare: „dacă lăsăm capetele pe spate și privim în sus ce mai putem vedea?// sentimente frumoase zburătăcind cu fulgii în vânt/ ura generală plutind ca un hoitar orb deasupra lor/vânând la întâmplare tot ce mișcă în umbra lui”.
Dar însuși poetul simte nevoia să-și ordoneze creația, încercând s-o scoată de sub apăsarea arbitrarului și împărțind-o în trei cicluri: „waldo”, „vești din utopia”, „circus” (acesta din urmă în stilul clasic sugestiv pentru viitorul liric al scrisului contemporan). Waldo este: „…un tip discret/ dacă stă lângă un zid se confundă cu el/ dacă face pasul înapoi trece dincolo”, permițându-și în final o concluzie dură: „ce tâmpit și ăsta!”
Pe un asemenea suport tehnic evoluează lumea în viziunea lui Liviu Nanu spre desăvârșire în nebunia ei. O lume globalizată, care nu are nimic a face cu specificul ei consacrat: „sunt un călător/ mă plimb prin aceleași orașe/ întâlnesc aceiași indivizi aproximativi/ cu poveștile lor asemănătoare”. În acest conglomerat încă nedefinit doar visul pare a fi gratuit, dar până la urmă și acest lucru se dovedește o himeră: „nimic nu e gratuit pe lumea asta/ în afară de vise (…) asta se petrecea noaptea/ dimineața waldo îmi tăia chitanțe pentru visele mele”. Într-un asemenea cadru poetic sunt introduse cu o anume discreție date biografice, mascate de violența premeditată a versului: „sau să jucăm table/ să stăm la povești/ „uite aici m-am îndrăgostit prima dată/ aici am furat corcodușe cu gelu/ și frații lui/ dincolo m-a călcat mașina de pîine…/ șase-patru, marț”. Sau: „m-am născut la o oră imposibilă/ mama se ducea la bucurești/ (pe atunci era important unde te naști)/ eu însă n-am vrut și m-am născut în căruță/ sau mă rog un vehicul cu tracțiune cabalină/ pe cal îl chema flocea asta am reținut/ cu exactitate”. Și: „îmi las piciorul gol în apa Vezii/ apa este rece și aproape curată/ nu mai curge pe ea mațele de porc/ de la abator”. Pentru că în această vâltoare informă în care suntem predestinați să trăim doar poezia, eterna poezie, pare a fi tărâmul miracolelor: „în facultate scriam versuri/ pe caietul de socialism științific/ de aici mi s-a tras și restanța/ eram prea visător/ și țara avea nevoie de oameni cu picioarele înfipte bine/ în asfalt”. Cu finalul: „ești prea visător/ chiar și pentru poezie”. Sau: „acum scriu cuvinte pe bucăți de hârtie/ și le arunc în aer/ unele plutesc aiurea și se pierd/ eu le aleg pe cele căzute cuvinte grele/ și din ele încropesc/ uneori o poezie// niciodată blestem”. Totul înscris unei tonalități elegiace din care este extrasă melancolia și înlocuită cu ironie. Da, ironie împinsă spre sarcasm, care la Liviu Nanu are funcția de a alimenta liric textul, de revitalizare poetică. Aș îndrăzni să spun că Liviu Nanu a atins măiestria în folosirea ironiei ca esență poetică. În primul rând, Liviu Nanu procedează la incizie. Adică, într-un context poetic firesc, obișnuit, unda lirică este spartă pur și simplu prin introducerea unei expresii cunoscute, a cuvintelor aparent nepotrivite, a unor expresii din limbajul oral, stârnind iritare sau nedumerire (cititorul este lăsat să aleagă). Iată doar câteva asemenea versuri: „mă îneacă tristețea o înec și eu pe ea sîntem doi înecați într-un singur trup/ iată de sus cade un fulg mă gândesc la forest gump”. Și: „valurile aduc pe lângă alege/ și o cacofonie de sentimente/ mă întreb dacă eminescu ar fi fost pe waikiki beach/ și-ar mai fi dorit să moară la malul mării?” Și încă: „să-ți plimbi degetele subțiri printre șanțuri/ să asculți plaisir d’amour cu nana mouskouri de când era mai tânără/ și avea vocea răgușită”. Sau poezia cu titlul „de veghe în lanul de messenger”, un exemplu complet al acestei modalități de-a impune ironia. În al doilea rând, prin înscenarea unor conflicte, fapte, întâmplări care lasă la vale lava ironiei devastatoare: „nu lacrimi de mâhnire de dor de bucurie/ și nici de indignare am stors la colț de pleoapă/ cu fața aplecată umil în farfurie/ vă spun cinstit și simplu: am plâns tăind o ceapă”. Sau: „la o cafea, un coniac și-o pipă/ cât se usucă haina ce contează?/ îngerii noștri stând într-o aripă/ fac sex și ei/ și nu ne mai veghează”.
În această învălmășeală omenească în care poetul se poartă cu demnitate și cântărește faptele cu ironie, nu lipsește nici autoportretul, lăsându-ne să credem că toți facem parte din această lume haotică, în care valorile sunt izgonite pe pustie, ignorate sau pur și simplu distruse. Nu este o perspectivă luminoasă, calmă, promițătoare. Nu este sensul unei speranțe, ci a unei tristeți profunde că o splendidă creație divină a fost (și este) stâlcită de oameni.
Surprinzător, poetul Liviu Nanu este un sentimental care pune punct acum unui mod de-a scrie poezie. Își privește lumea cu candoare. Consistența ideatică, ironia creatoare de poezie, susținută de o tehnică poetică bine aleasă și discret consumată, întăresc convingerea că, într-adevăr, „este ultimul postmodernist”.

Liviu Comșia