Intelectualii lui Paul Johnson


Paul Johnson este un scriitor și jurnalist englez, cunoscut în lume, la noi doar cu o „ Istorie a evreilor”( Ed. Hasefer – 2005). S-a născut în 1928, a studiat la Oxford. A scris o serie de eseuri despre istoria Angliei, ș.a. Volumul „ Intelectualii” a apărut în două ediții la Humanitas la începutul acestui mileniu trei și merită toată atenția.
Este un șirag de portrete ale unor mari personalități, în care critica autorului este necruțătoare și argumentată pe bază de o documentare riguroasă. Vom prezenta esențialul.
Jean Jacques Rousseau ( 1712-1778), care a avut o influență considerabilă asupra evoluției politice și spirituale a Europei și chiar a lumii, era în particular un om lipsit de onoare, demnitate, și-a bârfit mai toți binefăcătorii, s-a despărțit de iluminiști, de Voltaire, era egoist, plângăreț, etc. Cu femeile s-a purtat cât se poate de urât, era căsătorit spre finalul vieții, dar nu avea nici o afecțiune față de ea, de copiii săi. Nu respecta biserica, nici clerul, ceea era , în parte, justificat de corupția unor clerici, s-a convertit de două ori la protestantism, o dată la catolicism. Era un adversar al proprietății private, fiind astfel, fără intenție, un comunist utopic, proslăvea traiul în natură, dar frecventa saloanele cu asiduitate, elogia munca fizică, dar nu a practicat decât scrisul. Era un scriitor extraordinar. Unul dintre cei mai mari, „ Confesiunile” fiind cele mai mult apreciate. Și-a urât tatăl care l-a terorizat, de aceea nu iubea cadrul familial. Credea că știința va aduce și moralitate, ceea ce nu s-a confirmat defel. „ Un nebun interesant” care a contribuit indirect la declanșarea Marii Revoluții Franceze.
O personalitate la fel de complexă, cu multe fațete întunecate era și poetul Percy Bysshe Shelley (1792-1822), aflat în conflict permanent cu societatea engleză, revoluționar amator, concurent al lui Byron. A doua sa soție, Mary, care a creat figura lui Frankenstein, fiind o scriitoare de mare talent, precursoare a futurologiei, s-a ocupat de editarea operei poetice a soțului. Poetul era pasionat de conspirații, era un fel de satanist, ura religia, nu se ferea de incest, de amor în grup, etc. Se ocupa de fizică, dar iubea ocultismul, avea ceva infantil, dar și o inteligență extrem de ascuțită. Mincinos din cale afară, a avut pe conștiință sinucideri scandaloase. A murit prostește în timpul unei furtuni pe țărmul italian, refuzând să părăsească o barcă de concepție proprie.
Un alt personaj, poate cel mai important din cartea lui Johnson este Karl Marx. Certăreț, vanitos, lipsit de orice morală, a avut un fiu cu guvernanta propriilor copii, nu și-a cunoscut fiul, nu l-a recunoscut. Nu cunoștea și nu căuta să cunoască viața muncitorilor, nici din Germania natală, nici din Anglia, patria de adopție, combătea pe liderii care nu-i urmau îndemnurile filosofice, era un teoretician care fugea de practică, spre deosebire de Engels, proprietarul unei filaturi de bumbac. Nu a reușit să aibă o pregătire care să-i permită să obțină o catedră la o universitate din Germania. S-a dovedit un antisemit de joasă speță, deși el însuși era un evreu convertit. Jenny Marx, prințesă von Westphalen a fost soția care i-a îndurat toate înșelăciunile, comportamentul, lipsa de scrupule. Dar după moartea ei, în 1881, Marx nu a suportat singurătatea și a murit și el după doi ani. Din cinci copii, doi băieți au murit de timpuriu, fetele au avut destine nefericite, două s-au sinucis. Marx nu-l suporta pe Ferdinand Lassalle care era cel mai bun organizator al mișcării muncitorești din Germania.
Cartea sa de căpătâi „ Capitalul” are multe pasaje preluate din lucrări ale altor autori. Acesta a fost „geniul proletariatului mondial”, „ fondatorul socialismului științific”, o ideologie bazată mai mult pe militantism și mai puțin pe argumente. Lenin a avut un rău exemplu, iar Stalin a desăvârșit ceea ce nu era complet exprimat de Marx – a trecut la nimicirea propriului proletariat industrial și agricol.
„ Dimpotrivă” a fost, se pare, ultimul cuvânt rostit de Henrik Ibsen (1828-1906), înainte de a părăsi această viață. A fost un om extrem de dificil, chiar isteric, obsedat de glorie, de medalii, un veșnic îndrăgostit fără a iubi pe nimeni cu adevărat, un complexat, etc. Nimic mai rău. Și totuși … Unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii.
Cu totul excentric, ca personaj a fost marele Lev Tolstoi ( 1828-1910). El se credea „fratele mai mare al lui Dumnezeu), în 1901 a și fost excomunicat de Biserica Rusă pentru atitudinea sa sfidătoare față de religie, biserică. Nu era ateu, ci se considera singur un Mesia. Tinerețea sa, bogat fiind, nu-i făcea cinste, pentru că a fost depravat, juca și pierdea sume enorme la cărți, întreținea relații sexuale fără nici o reținere, cu prostituate, cu femeile de pe propria moșie, făcea chefuri de zile și nopți la rând. Revelația sa ca scriitor a avut loc în Caucaz, unde s-a dus ca ofițer, din lipsă de altă ocupație. Natura, exotismul locului, oamenii de acolo i-au trezit pasiunea de a reda în scris tot ce vedea și a făcut-o cu brio. Succesul său a fost imediat. A avut relații proaste cu Turgheniev, care i-a răbdat toate atacurile nedemne. Erau pe punctul de a duela pentru că Tolstoi o insukltase pe fiica lui Turgheniev. Cu soția, Sofia s-a purtat mai rău ca un satrap, deși femeia l-a iubit și l-a venerat. A răspândit zvonuri răutăcioase și neadevărate despre ea, iar cauza morții sale a fost o ceartă violentă cu soția, în urma căreia a luat trenul spre Ural, a răcit pe drum și s-a stins din viață, de pneumonie. Se pare că Tolstoi a contractat și un sifilis în tinerețe. Singur și-a creat un mit de profet, era preocupat de soarta omenirii, s-a apropiat și de marxiști, dar s-a opus teoriei revoluției prin violență.
Aceasta i-a mărit și mai mult popularitatea care a devenit mondială. Îl vizitau în ultimii ani de viață cele mai diverse personaje și personalități, ca și bolnavii incurabili care credeau că Tolstoi este un sfânt. Cehov l-a iubit enorm, trecând peste toate referirile la trecutul său plin de păcate. De o virilitate comparabilă cu a lui Goethe a avut relații sexuale până la vârsta de 81 de ani. Își blestema pasiunea pentru femei și se căia neîntrerupt. Jurnalul său a devenit ținta unor curiozități duse la extrem, o parte dintre adnotări au fost ținute ascunse, era prea compromițătoare pentru Tolstoi și familia sa. A avut copii nelegitimi pe care nu i-a recunoscut, nu i-a ajutat, fiind în acest sens de slabă moralitate ca și Rousseau, pe care îl admira. Tolstoi a declarat că numai Iisus și Rousseau au jucat un rol în formarea sa spirituală. Pe Iisus nu-L considera Dumnezeu, ci profet. Se opunea statului, industrializării, idealiza rolul țărănimii. La șapte ani de la moartea sa, revoluția bolșevică avea să confirme profeția sa – în locul capitaliștilor ( pe care Tolstoi îi ura) vor veni șefii muncitorimii și vor restaura statul. Dar ce stat? Tolstoi nu putea să-și închipuie că milioane de țărani vor fi jertfe ale despotismului stalinist.
Un caz interesant este cel al supratalentatului Ernest Hemingway ( 1899-1961), creatorul unor personaje care au fascinat generații de cititori, a adus literaturii de limbă engleză o nouă manieră de exprimare, a trăit așa cum a scris, între aventură și băutură, un om complex, pradă alcoolismului cronic. A avut patru soții, nenumărate amante din toate categoriile sociale, trei fii pe care nici nu s-a gândit să-i instruiască, nefiind un exemplu pentru ei. A cochetat cu comuniștii din Spania republicană, care distrugeau biserici și ucideau pe slujitorii ei, dar a fost totodată admirator și salvator al poetului Ezra Pound, cel care în timpul celui de Al doilea Război Mondial a servit Germania nazistă prin emisiuni de propagandă. Fără intervenția lui Hemingway, Pound ar fi fost executat de americani. Și-a cucerit gloria înainte de a primi Nobelul, care doar a confirmat valoarea operei sale, „ Bătrânul și marea” fiind doar ultima reușită a scriitorului. Lipsa de prejudecăți, conflictul cu mentalitatea conservatoare a părinților, sentimentul de libertate absolută, dar și lipsa de responsabilitate, mitomania, acestea au fost reperele unei vieți pe cât de tragice, pe atât de bogate în roade pe plan literar.
Personajul căruia Paul Johnson nu-i găsește nici o scuză în comportament este Bertholt Brecht (1898- 1956). Până și numele de Bertholt este inventat, pentru că în acte el era Eugen Friedrich Berthold. Și-a redus prenumele la Bertholt, a îmbrăcat haine muncitorești din stofă fină și a colindat lumea dându-se drept comunist-stalinist, apoi simplu – comunist, a acaparat în RDG toate avantajele posibile- un teatru propriu, clădire și ansamblu ( Berliner Ensemble), venituri grase plătite în mărci vest-germane, deși locuia în RDG , cetățenie dublă, est-germană și austriacă. A sedus sau a forțat psihic numeroase femei să aibă relații cu el, deși era destul de respingător ca aspect, era adesea murdar, avea dinții înnegriți, ochi cenușii, de șobolan, dar avea succes. Atât literar, cât și material și amoros. Și-a urât mama care era o ferventă luterană, a devenit ateu, a avut o viață aventuroasă fără a se implica în mod serios în nici o cauză, farseur, oportunist, a aprobat public procesele staliniste din URSS , în anii 1935-1938, ca și intervenția tancurilor sovietice împotriva muncitorilor din Berlin, în 1953. Opera sa este construită pe numeroase prelucrări, preluări impardonabile de subiecte din scrierile unor autori mai puțin cunoscuți sau chiar celebri, cum a fost cu o nuvelă a lui Hemingway, pe care îl admira. Era și un admirator al lui Charlie Chaplin, în postura de regizor, în rest nu prea îi păsa de nimeni. Soțiile, patru la număr, i-au fost sclave, le-a exploatat și le-a umilit cum a vrut. A murit cu onoruri din partea „comuniștilor din toată lumea”, a Comitetului pentru Apărarea Păcii, care era un organ de inspirație sovietică. La Moscova nu stătea niciodată prea mult, se temea. Un personaj cu totul dezagreabil, deși teatrul său a constituit și mai constituie un reper în evoluția dramaturgiei secolului XX și XXI.
Bertrand Russel ( 1872-1970), un patriarh al civismului, filosof oscilant, militant anti-război , citat adesea de propaganda din țările socialiste, a cerut constant distrugerea URSS, ca pericol pentru viitorul lumii. Avea dreptate, deși Russel era și un antinazist convins.
Jean Paul Sartre ( 1905-1980) a avut o viață plină de opțiuni stranii, amoruri de tot felul, un Rousseau mai voinic, fizic, deși mărunt de statură, a atras antipatia lui Camus, pe care l-a și denigrat, ca a multor intelectuali francezi de stânga și de dreapta. Nici comunist convins, a apărat cultul lui Stalin, a susținut mișcările studențești din 1968, în anii ocupației Parisului de către Germania nazistă a colaborat fără jernă la diverse publicații. Totuși el a formulat principiile existențialismului și a lăsat o sintagmă de toată frumusețea – datoria de a fi liber.
Boris Marian