Motto:
"sunt un om sensibil, mă supăr ușor,
și, mai mult de formă, iubesc oamenii, istoria
și pot jura că literatura este viața mea." (“santa locura”)

Aproape că pot jura că așa este.

Orice om normal se bucură că și-a făcut o casă, că are familie – dacă o are, că are copii – dacă îi are, că are o viață prosperă, că a primit drept moștenire un teren la munte sau o vilă în buricul târgului. Eu mă bucur că am o bibliotecă. Că mai pot cumpăra câte o carte…

Cel mai bine îmi stă în robă de cititor. Lecturez și judec. Lecturez și judec. Îmi dau singură verdicte. Nu mă vede nimeni când oftez, când mă bucur. Nu poate trage nimeni concluzii pripite cum că aș fi nebună că râd singură benoclându-mă într-o carte. Nu-mi este deloc rușine să plâng până se zguduie pereții cărților și toate clipele trăite acolo, toate visurile eroilor cad peste mine.

Am constatat că fiecare carte citită pleacă spiritual din locul pe care-l ocupă și se așază pe un raft lăuntric de unde, când rămân cu una dintre numeroasele persoane care sunt, o răsfoiesc, mă opresc asupra pasajelor care îmi dau o stare aparte, citesc cu voce tare, accentuez cuvinte sau expresii remarcabile, fac notații într-o agendă literară, mă întorc la paragrafe care mi-au atras atenția și le recitesc cu dorința de memorare și tot astfel, până când noaptea începe să caște și, târșâindu-și pâslarii, se duce la culcare.

Aproape că joc rolul autorului. Și meditez la un întreg scenariu: unde eram când am scris, ce anume m-a îndemnat să aștern gândurile acelea și de ce nu altele, cum era vremea, vremurile și dacă sufeream de singurătate ori memoria amintirilor îmi juca feste… cine m-a inspirat?!...

Acum, mă cheamă josé luis. Tocmai diger niște rânduri și limba pe care s-au spus, cu personaje cu tot. “deși am o migrenă îngrozitoare,/ rămân acasă – am de făcut un referat pe tema instinctelor”… “sunt profesor de literatură și locuiesc singur, / împreună cu prietenii mei,/ digerați unul câte unul.”. Nu o să mă credeți, dar tocmai am ieșit dintr-un “îndrumar pentru scobitul în ceafă”: “e un chin să fii un soi de arheolog, / să sapi cu lopățica de nisip și peria de haine/ să diferențiezi precis/ osul-fosilă și osul de cal/ și vântul să fisureze frumusețe de probă – mai ales că/ luciul scheletului se pierde încă din viață”.

Despre “unchiu’ santiago”, unul dintre prietenii mei, pot să vă spun că “… știa totul despre mine ca un tată”. Pe la 18 ani,”o tipă mi-a dat papucii/ și unchiu’ mă tachina îngrozitor:/ nu așa, băiete, ascultă-aici: femeia trebuie provocată, trebuie/ să-i oferi iluzia că e stăpână, că Ea e regina viselor tale puse în/ cui și că fără de Ea Tu nu exiști, așa să știi…” și “unchiul își lăsa căpățâna alături de halba goală/ și cu limba ieșită mă împroșca vehement:/ să-i cumperi nimicuri… dulcețuri, să urăști toate numele de/ femei în afară de sfântul ei nume,/ numele ei, frumos ca o geantă luată ieftin…/ ochiul stâng i se bulbuca și o substanță vâscoasă înverzise masa -…”… “și cum lucrasem ca docher, l-am dus pe umeri acasă,/ apoi lângă mătușa mea în spatele bisericii.”.

Pe masă, chiar în fața mea, într-o poziție hlizită – apropiați-vă ca să vedeți și voi – sunt înșirate o palmă fără falange, aproximativ “de mărimea unui hotdog luat de școlari la mcdonald’s”, “dantura (…) înspumată,/ desprinsă dinte cu dinte și făcută ghirlandă,/ totem al nebuniei mele creatoare” și “biletul din buzunarul zeghei” în care îmi demasc intențiile devenite, în cele din urmă, fapte: “te-am omorât pentru că vorbeai prea mult/ și erai atât de frumoasă/ încât nu puteam suporta gândul că după moartea mea/ ți-o vei trage la fel de senină, indiferentă la timbrul vocii,/ nepăsătoare de calibrul pistolului”, alejandra. “necrofagii își vor aminti de tine, alejandra,/ femeia mâncată în fiecare zi”!

Vreau să vă mărturisesc câte ceva despre obsesiva “alejandra”, nici până în ceasul morții n-am s-o uit: “pe Ea au crescut-o bunicii,/ niște bețivi care au prăpădit banii pe trei case/ preferând să locuiască mai departe sub foaia de cort,/ pe ploaie și ger năprasnic între linii, la baracă./ 10 ani a fost o scumpete numai bună de tăvălit, s-a împăcat mai bine cu fixația orală/ decât cu teoremele lui euclid./ un american milos a luat-o de nevastă/ și când s-a săturat a obligat-o să cânte în bar,/ la petreceri cu îndopați și femei urâte:/ trăiesc între oameni și cânt pentru oameni,/ dar singurătatea nu mă va părăsi în mijlocul lor…”

În momentul de față, mă învârt prostește prin casă, o celulă vânătă ca o țeastă lovită de mai multe bâte, de parcă aș fi pornit “în căutarea omului pierdut” – “am un număr vechi din new york times” și descopăr, cu uluire nedisimulată, că “unii își fac transplant de sex;/ organele se pot schimba cu ale porcului,/ destul să te îmbălsămezi cu lăptișor de matcă,/ să închizi ochii când ți se cere un împrumut./ nu mai aude nimeni vocile schizoide/ care ne spuneau că suntem bântuiți/ de vietățile ucise în numele unei guri de aer”; “decalat față de atomii de la greenwich/ ceasul biologic ne arată omul-de-grotă:/ actorii își caligrafiază numele în stele pe asfalt/ și pâsla fină a nopții le șterge./ mai trebuie făcută o eviscerare – întâi se îndepărtează cordul,/ iar pe locul din care a fost ridicat se montează ușa de toaletă.”. Mă râcâie “vidul interior”.

În mintea mea bolnavă, deși sunt covârșit de gândul morții, fiind singura care vrea să-mi scoată cureaua de la pantaloni, rând pe rând, îmi ies în cale bucăți de oameni sau ce-or fi fost ei cândva: “el niño”: “un pătrat de un metru și douăzeci - bursucel”; cu “sânge tropical”, federico, “cel care a făcut artele în havana/ și modelează busturi – El a plantat în Plaza revolution/ capetele lui emilio zapata și pablo villa din piatră”, cel care “încarcă pistolul și-l așază pe noptieră:/ nu știi peste cine dai în somn…”; “familia fernandez”: “nașii mei, soții fernandez au venit din guatemala/ într-un cătun mizer – reședință a minerilor,/ vreo patru clădiri cu o cameră de căciulă -/ El ca să lucreze în mina alamo dorado,/ Ea să îi spele pământul dintre coaste.”; într-un “mixaj patetic”, bunica și bunicu’: “bunica se uita la televizor fără să-l vadă:/ poate îl zărea pe bunicu’ lipit de tavan./ părea o piesă de mobilier,/ atât de gânditoare îi era ființa/ încât alunecam pe lângă Ea ca un marfar într-un canton./ mama îi murise de tânără/ și tatăl a dispărut într-o încăierare dubioasă./ ca un blestem comutat de pe evrei/ pe neamul catolicilor din monterrey,/ bunica a pierdut trei băieți din patru/ și până să moară bunicul i-a trântit cinci fete.”; „tatăl meu, ricardo” „nu e băiar rău, știe să recite din clasici deși a vândut biblioteca/ (vreo 500 de volume) luând pe fiecare o sticlă de tequila./ îi place muzica de petrecere și nu refuză deep purple,/ chiar dacă-i urmează cielito lindo.../ că El i-a tras lu’ pedro nevasta în țeapă/ vorbeau întruna 3 neveste/ care s-au procopsit cu don juan la ceasul hotărât./ bând bere, tata se explica mamei:/ nu m-aș fi dat la nici una, da’ mi se puneau cu fundu-n poale!/ sunt ușuratic, pervers, afemeiat – toate îmi plac/ și le-aș astupa toate găurile, iar pedro și merita, zgârcitul, / l-am ținut cu țigări și băutură toată armata.../ cum a sărit de la etajul 5 știe toată lumea,/ mai puțini, că nu l-am cunoscut niciodată...”...

În „arest” fiind, cutez să mă las purtat de reverie, „m-am visat călătorind,/ de câteva nopți mă trezesc la ora 2 și ascult radio ciudad,/au mai prins trei fugari la granița cu statele -/ pe unul l-au împușcat din greașeală în cerul gurii./ și Eu sunt arestat la domiciliu,/ un fel de gregor samsa/ hans castorp/ ce nume de pastori, ce prolix e destinul!/ nu renunț la luptă,/ ceva din sânge mă împinge înainte/ așa cum spermatozoidul norocos câștigă la bingo./ găsesc că e absurdă orice bucurie fără chin,/ și aș închide pe viață miliardarii orbi,/ surzi la țipetele acestui stomac uriaș numit mexic/... un șal de mireasă, vatra, câteva mărgele puse la gât/ și mantra din strămoși ne ține de foame./ suntem animale de povară,/ numai bune de ucis într-o corrida pe cinste./ nu am frați și mâinile caută prin somn/ corabia de lemn cu marco polo făcut din plastic./ n-am șters praful cu lunile, dar nu pentru asta vii la mine;/ niciun lucru nu te recompune/ mai mult ca umbra fierbinte a pieptului meu, alejandra.” Iarăși alejandra!

Nici nu îți imaginezi cât de singur mă simt în „camera surdă” a destinului. „ciudad de mexico e un fel de combray”: „hard rock-ul mi-alintă seară de seară urechile surde./ mă întind în pat și ascult până mi se umflă venele capului,/ văd asta în fotografiile cu marginea ruptă./ asta e cana din care am băut amândoi/ șampania primei nopți de amor./ îți șopteam – știi, numai dragostea are puterea/ de a tulbura ca mâinile împreunate la piept./ acum ne despărțim în două drumuri – și pietrele crapă/ și mările seacă sub flacăra unui sărut./... cine știe, poate gura asta mută/ pe care astăzi o sărut cu ochii închiși/ va lua asupra sa păcatele lumii ce va fi să vină.../ ...când veneai pe la mine eram la cheremul tău, alejandra./ te așteptam cu vinul pus la rece/ și îmi ședeai în brațe – așa cum stai și acum,/ incapabilă să mă contrazici/ pentru că am întotdeauna dreptate./ iar când veneai, abia mă abțineam să nu te stâlcesc în bătaie,/ mai ții minte zâmbetul meu?/ m-ai făcut să sufăr, femeie – datorită ție am fost fericit...”.

Poate că mi se trage de la atâtea cărți citite, „îl aveam pe antonio lobo antunes/ deschis la pasajul pântecul ei era un piept de porumbel/ și cum amorțisem de la genunchi în jos/ muzica de frunze căzute a paginilor întoarse/ m-a legănat în fotoliu și n-am mai știut nimic./ dacă aș fi adormit la televizor/ gândindu-mă ca și în alte seri la Răstignirea trandafirie,/ sexus – nexus - plexus.../ aș fi reținut apăsarea umedă a buzelor ei pe gât,/ clipa rușinoasă și minciuna că sunt fericit/ pentru ca Ea să nu aibă coșmaruri./ și ațipind la fel în alte dăți/ mă trezesc inspirând cu putere aerul pur/ la ore când vecinii au consumat excesul de endorfine;/ atunci guzganii ies din cuștile memoriei/ să-l contrazică pe freud: gunoaiele date afară suntem tot Noi.”. Eh, doar o „reminescență de lectură.”!

Poate că am urmărit cu o consecvență ireproșabilă „știri macabre, suiciduri și alte chestii picante/ care fac prin comparație/ infernul vieții noastre suportabil.”, căci, într-o seară, primul semn s-a arătat: „... dau să mă aplec pe genunchi – îmi crapă icul blugilor./ îmi fac cruce cu limba și.../ spun Tatăl nostru până la dihotomicul:/ ... și să ne ierți precum și Noi iertăm greșiților noștri/ ca să mă gândesc cu amărăciune la subiectul acestor rânduri,/ un fariseu sadea./ închid ochii și mă concentrez: deodată îl văd pe satana/ cu alain delon și pălărie de fetru/ fumând havană pe fotoliu – îi deschid și dispare,/ atunci continui: și nu ne duce pe Noi în ispită.../ (sună celularul și nu răspund...)/ dacă mi-aș fi stăpân, Tu n-ai avea nimic de spus. / e ceva cu viața mea și o știi: sunt blestemat să înghit oameni”. („instincte canibalice – primul semn”). „Și așa fac, alejandra te iau în porții mici,/ cîte un deget, o grefă de piele pe stomacul gol/ ca și tăria înainte de masă”. Asta reiese din multele „chitanțe și bonuri alimentare” pe care habar nu am de ce le mai păstrez.

„Când m-au prins eram plin de sângele ei,/ medicii m-au spălat și gardienii m-au pictat la loc;/ m-au bătut și au spus nu va ști nimeni că mori,/ proștii, de parcă aveam nume de gardian!/ sunt josé Zepeda/ cel mai bun cadru de literartură…/ m-au ținut fără apă și după două zile eram al lor;/ flămânzeam cu șuturi în coaste, peste față, peste mâini:/ n-am să mai pot scrie niciodată romanul meu experimental,/ am fracture deschise în suflet./ polițistul poate să-mi fie copil, nemernicul/ îmi dă cu bombeul în stomac./ răcnea că sunt 14 la număr, mutilate, fără membre, fără ochi/ și unele arse pe sâni cu țigara./ pe alejandra au găsit-o jumătate în dulap/ și cealaltă în aragaz: gata de copt./ de celelalte, nici Eu nu știu nimic,/ chiar nu pricep ce vor de la mine./ …/ …eram pierdut și totuși,/ să le savurez groaza, am recunoscut că erau mai multe,/ cam vreo 30 de crime făcute cu stil,/ rezolvate cu măiestria unui profesor care predă sofocle./ și pentru vorbele astea mi-au dizlocat umărul stâng./ urlam. am cerut apa promisă. mi-au turnat-o pe față…”. Vă mărturisesc din ceea ce scrisesem, revoltat, neajutorat și umilit, în „foaia de jurnal confiscată”.

Credeți-mă pe cuvânt - dacă mai puteți avea încredere într-unul ca mine: „nu toate acțiunile se petrec în imaginație”!

„Și chiar dacă stau închis pentru crimă de gradul întâi,/ peste rondelul din fața corpului de gardă/ planează o pereche de porumbei./ parcă am fi doi preschimbați, alejandra,/ eliberați de gravitație/ una cu magnetul albastru al cerului/ care-mi scoate sângele din creier/ îl împinge în vene și capilarele nu pot rezista presiunii./ dar nu plâng, am învățat o viață întreagă să nu fiu patetic,/ mi-aduc aminte că la trei ani mama adormise dezvelită/ și Eu, drac de copil, mă uitam la petecul cârlionțat/ cuprins de o înfiorare precoce,/ atunci mi s-a întărit mucul de lumânare/ și nu știu de ce am uitat de asta până acum;/ parcă mama doarme și-n clipa asta la fel/ de fapt ești Tu, alejandra, întinsă la fel ca mama/ în felul acela provocator pe marginea patului/... acolom-a violat la 7 ani roberto boracho/ bețivul satului, ce a sfârșit de cărunteți liniștite.../ doar Noi am rămas în camera asta/ și ordinele date prin vizieră/ ușa deschisă fulgerător de soldați/...” („... until death will depart us”)

Și cureaua mă suspendă într-o inimă înroșind tavanul: alejandra, alejandra...


(selecție de versuri din volumul „Instincte canibalice” de Liviu Ofileanu)

3 iulie 2011