Nu mă interesează deloc unde își află odihna, textele mele n-au viață lungă. Trăiesc, le dor articulațiile, zâmbesc în somn, dorm iepurește, sar calul, darmite casa, strănută, sughiță, privesc drept în ochi, rumegă, mursecă, ies cu burțile la soare, ori cu spinările din apă, zboară creanga...
Au încercat unii să le prindă, care cu lasoul, care cu bățul înfurcat (ca pe șerpii veninoși), care cu lațul de hingher, care cu undița, care cu năvodul, care cu pistolul cu tranchilizant… Alții le-au privit la microscop. Le plăcea cum se joacă pe lamă, cum se divid, cum își strâng organele sau membrele pe sticlă, cum aleargă. În viitor n-am unde să le mai țin. O să vă rog, oameni iubitori de animale, să le adoptați, ca să nu rămână pe drumuri, fără să halească și ele. Aveți un colțișor în curte, sau în balcon, pe terasă, făceți-le rogu-vă loc ! N-aveți dreptul în familie să creșteți și așa ceva, puneți-le barem în pământul de la flori, după ce le-ați ars până la scrum.
Orice piept e ticsit cu animale de acest soi, există atâtea specii în noi… câte nu au la un loc epicul, lirica și dramaturgia, în originile lor culte și orale. Noi, oamenii, suntem oricum menajerii, pentru că ne locuiesc mereu alte ființe, mititele, haioase, într-o osmoză temperamentală și gălăgioasă. Dar există și menajerii acvatice. Acvarii cu plante atât de liniștite, pești exotici atât de pașnici – nu vorbesc de carnivori… Avem reptile în mâini : un gușter e brațul când stă la masă, un șarpe gura când soarbe din cană. Ursul – botul adică – dă iama prin cămară, ori se-ndeasă cu totul în borcanele cu zmeură, șerbet, miere. Fluturi cu aripi mici, galbeni, sau mari, foarte roșii sunt urechile. Un animal care poate căpăta orice formă e nasul. De unde și asemănarea caricaturală cu vulturul, lupul, vulpoiul, motanul, elefantul, rinocerul, morsa... Somnul vine din fălcile obosite și din cutele burții. Părul este arici, porcușor de Guineea. Alți șocâți ar fi subsuoarele, dacă nu pudeli tunși vară de vară, ori perpetuu. Coastele, adică toracele – rechini așchimodici. Berze, stârci – picioarele. Tălpile – melci prin casă, limacși. Larve, când ne trezim dimineața să mergem la lucru. Colibri, în concediu. Canari, peruși, mierle, cinteze ne ies mereu din gât. Iepurași de sub glugi, fesuri, șepci, jobene. Bastonul de mai târziu – monstrul din Lochness.
Așa că n-am de ce să mă tem atunci când voi muri. Se vor bucura animalele toate. Vor ține recitaluri, se vor da în stampă chiar de la-nmormântare, vor dănțui precum flăcările prin cuptoare. Unele o vor tuli imediat. Ce n-aș da să le văd! Ce n-aș face să le dau ultima sărutare, să le scarpin, să le arăt pe unde s-o ia ieșind din cușcă, pornind nebune pe câmp ! Animalelor, voi sunteți în circulația asta, vă feriți să nu fiți călcate, ați intrat de mult în orașe, intrați în bar să scuipați flegmatic ce vi se urcă la cap… Un lucru la care nu m-am gândit prea bine ar fi numai acesta : voi puteți să vă mai corciți, puteți naște-ntre voi specii noi, puteți să faceți din oameni alte menajerii, alte programe genetice, alte închisori cu dotările necesare ori ultraaglomerate spelunci de tâlhari ? Noi suntem simplii paznici ai voștri, ca să vă rejudecați prin recurs, ori să vă condamnați ! Fără nicio recidivă nu-i nicio poezie!