Florentina Loredana Dalian, despre netrăitele fericiri


de Romeo Aurelian Ilie


Florentina Loredana Dalian ne propune spre lectură o nouă carte: „Scrisori netrimise” (Fundația Culturală Antares, Galați, 2011). După ce se instalase confortabil în familia scriitorilor de proză scurtă, cu două volume consacrate acestui gen: „Și copiii se îndrăgostesc” (Clubul Saeculum, Beclean, 2008) și „Aceeași lună peste sat” (Editura Remus, 2010), iată că aceasta face saltul la o nouă categorie: mini-romanul.
Un mini-roman cu influențe epistolare, dar care păstrează ceva și din orientarea de bază a scriitoarei, întrucât unele capitole se pot citi foarte bine și ca proze scurte. Dar despre asta voi vorbi mai târziu.
Ceea ce este cu adevărat interesant la acest mini-roman nu este atât acțiunea lui care s-ar putea rezuma la descrierea vizitei Ilincăi la logodnicul ei Mihnea, în Italia, cât aportul psihologic cu care autoarea încarcă povestirea. Accentul nu cade pe acțiunile săvârșite de personaje, cât mai ales pe impactul emoțional care se răsfrânge asupra acestora, în urma săvârșirii unei acțiuni sau alta. De exemplu: întâlnirea absolut întâmplătoare a Ilincăi cu prostituata Ligia, are menirea de a le îmbogății pe amândouă din punct de vedere spiritual: Ligia renunță la vechiul „job”, spre a deveni menajeră, ceea ce e puțin mai onorabil, iar eroina noastră capătă un plus de înțelepciune. La fel se întâmplă și în urma scurtului conflict cu Lola, o altă româncă venită la muncă în Italia, pentru care fericirea se rezumă la a-ți câștiga existența fără să te umilești. O noțiune la fel de relativă despre fericire se va vedea și la Nina, soția lui Vasile (rudele lui Mihnea din Italia), pentru care fericirea înseamnă să ai o familie, chiar dacă nu una perfectă, și bruma de bani care să îți asigure traiul de zi cu zi.
În fond, această relativitate a fericirii este motorul întregului mini-roman. Ea se afișează la tot pasul, atât în acțiunile prezente ale personajelor, cât și în amintirile acestora. Ba, dacă analizăm traiectoriile amintirilor, am putea constata că acestea urmăresc personajele și adeseori le opresc să fie fericite. Avem, spre exemplu amintirea Ilincăi cu nedreptatea doctorului Rotea din clasa a VIII-a, care a lăsat-o cu un gust amar față de tot ce înseamnă nedreptate; amintirea iubirii acesteia pentru Sabin Ladaru, care o va obliga să facă tot timpul comparații între acesta și Mihnea; avem apoi în contrast, amintirile lui Mihnea legate de fosta soție, Rozica, o femeie care îi controlase viața atât de minuțios încât acesta a căpătat o sumedenie de frustrări și complexe care îl vor țintui pe tărâmul nefericirii; apoi avem cazul Ninei, care suportă cu stoicism viața grea alături de Vasile, doar pentru că un iubit anterior, George, îi spulberase orice dram de credință în iubirea adevărată.
Revenind la cazul lui Mihnea, se pare că tot complexele l-au făcut să aleagă ca metodă de a-și comunica stările sufletești, cu tot cu cauze și efecte, într-un șir de scrisori adresate unei „oarecare” Lăcrămioara. Scrisori pe care nu le-a trimis niciodată, dar pe care a avut grijă să le lase la îndemâna Ilincăi, care le citește și își amplifică temerile și îndoielile în legătură cu Mihnea, fără să-și dea seama că de fapt ea este Lăcrămioara. Cu această dilemă se va întoarce acasă tot singură și tot nefericită.
Rămânând la înșiruirea motivelor de nefericire, pe tărâmul trădărilor și al dramelor, se cuvine să acordăm o paranteză capitolului 16, în care se istorisește „drama” Alexei, fiica Ninei, care suferă după profesorul de istorie. Deși nu avem de a face cu o dramă logică, totuși, amploarea pe care o ia trăirea copilei, precum și modalitatea de relatare a situației, oferă fragmentului un puternic conținut emoțional, generând de altfel și un accentuat impact psihologic asupra cititorului. De remarcat la acest capitol și puternica influență a sentimentului religios, pe care scriitoarea-naratoare îl strecoară foarte ingenios: „De la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutremură întreg universul. Dacă n-am murit atunci – de groază, de scârbă, de rușine – sunt șanse maxime să supraviețuim oricărei trădări, oricăt de mârșave. Dacă nu ne-am sinucis colectiv, deodată cu Iuda, atunci când am fi avut motivele să o facem – căci, nu-i așa, Iuda suntem noi – dacă Dumnezeu ne-a oferit salvarea, trecându-ne cu vederea că suntem o ceată de nesăbuiți, ce motive am avea să practicăm sinuciderea din cauza unei trădări oarecare, fie ea și cea mai josnică, fie ea venită din partea celui mai bun, celui mai drag, celui mai cel?”. Închei paranteza menționând că la acest capitol m-am gândit, când am spus mai sus că unele capitole pot fi citite și ca proze scurte de sine stătătoare.
Revenind la construcția narativă practicată de autoare, consider că alegerea de a pune narațiunea la persoana întâi, dând eroinei Ilinca și rolul de naratoare, a fost una inspirată. Cu siguranță stările sufletești nu ar fi fost reperate cu același dramatism din perspectiva unui personaj distant, izolat în universul său terțial. De asemenea, trebuie remarcat și limbajul extrem de plastic, care alternează între ironie crasă și lamentație de factură elegiacă, combinație care, pe de o parte ține cititorul captivat, iar pe de alta, contribuie la creionarea temperamentului ambivalent al eroinei, care oscilează între momente de interiorizare ușor bolnăvicioasă și zvâgniri de luare de atitudine, de cele mai multe ori mai sănătoase și mai fructuase.
Închei prin a-mi exprima bucuria lecturii acestei cărți, care pentru mine rămâne un tratat poetizat de psihologie, sau chiar un eseu plasticizat despre nuanțele nefericirii cu toate cauzele și efectele ei.
Aștept cu nerăbdare noile apariții marca Florentina Loredana Dalian.