Ramificații în plan ideatic a lucrurilor simple, brainstorming pe bază de șuvoi metronomic al inimii, mecanism de reproducere și direcționare a nuanțelor nonșalante, oglindă a timpului. Compresie venită cu drag din cărămizi și ofidieni. Un stil singular.



A vedea cu ochii mei.
Ochiul meu salută oblăduirea-și carnală, manifest de respect grațios al eului, plasându-se vectorial pe orbita șederii întinse pe toată suprafața nevăzutului. Acest neatins magnetic din vârful văzduhului, imparisilabic labil al realității orizontului este descoperirea noului, ajustare la nor și pasăre, inversări ale versului uman.

Copacul.
Prin copac eu înțeleg o tendință spartă a adevărului de a-și vitrifica vreascurile potrivnice ca printr-o bombă H, simbioză de realitate accelerată în flux continuu cu reverberațiile bine-calculate ale electronilor esențiali, transportând viața din fiecare materie, tăcerea în fiecare poezie nescrisă, noaptea prin fiecare pământ perfect. În alte cuvinte, o sinceritate pitorească folosind transcendența picăturilor de ploaie ca Sfântă Uniune a unui capăt infinit, o floare vitregă.


A trăi, exercițiul imaginativ al fulgerului.
Prin codificarea la substantiv a lucrurilor statice eu înțeleg o comoditate ritmică, izvorâtă aproape nocturn din trăirea animistă, un soi de paloare avidă după putere a neființei, a darwinismului caucazian închistat intertextual într-o materie nesolidificată cum ar trebui. Dacă quarcii nu și-ar ameliora căzăturile în alegeri paradisiace ideale, atunci viața ar muri de la început, nu altfel. Ce dracu, doar quarcii au personalități multiple. Pentru ei, o alegere cauzală este redusă la relativitate, la a-fi-sau-a-nu-fi-ul dedublat, catalizator natural al referinței. Quarcii pot fi doar acel Dumnezeu lipsit de opțiuni, care nu se pot inventa singure, încă.