agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-09-08 | |
Editura Fides anunță apariția volumului de poezii intitulat „Patria la care mă întorc”, semnat de Ionuț Caragea. Cuvântul înainte îi aparține poetului Adrian Erbiceanu, fondator și președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec, iar coperta a fost realizată de Vlad Turburea.
„Patria la care mă întorc” cuprinde 48 de poeme și este structurată în trei cicluri: „Rugă ultimului poem”, „Poeme pentru Nicoleta” și „Aceiași ochi albaștri de metil”. Ionuț Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanța. Este poet, prozator de ficțiune, critic, editor, autor de aforisme și promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași, cofondator și vicepreședinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societății Scriitorilor din Județul Neamț și membru onorific al fundației "Maison Naaman pour la Culture", Beirut, Liban. Ionuț Caragea este absolvent al Facultății de Educație Fizică și Sport, Universitatea Ovidius Constanța. A debutat în anul 2006, la Editura STEF din Iași, cu volumul de versuri „Delirium Tremens” și a publicat, până în prezent, douăzeci și patru de volume. Colaborează cu numeroase reviste de literatură, situri de poezie și citate celebre din România sau din străinătate. A fost numit „Poetul născut pe Google”, după numele volumului "M-am născut pe Google". Folosește pseudonimul ''Snowdon King'' în traduceri și în ficțiune. Publică în februarie 2012, la editura americană Wildside Press, romanul de ficțiune „Uezen”. În perioada 2003-2011 Ionuț Caragea a trăit în Montréal, Canada, devenind cetățean canadian în 2008. A activat ca instructor sportiv și sportiv de performanță, continuîndu-și cariera de jucător de rugby începută în România. În paralel și-a descoperit vocația de scriitor și a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec și Editura ASLRQ. În calitate de director al editurii ASLRQ, realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu și Dumitru Scorțanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referință din literatura diasporei. Ionuț Caragea se implică puternic în promovarea culturii românești în spațiul nord-american, fiind webmaster și promotor literar pe situl Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec și fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ). În februarie 2012, Ionuț Caragea se întoarce în România pentru a fi alături de tatăl său bolnav și pentru a-și reface viața personală. Adrian Erbiceanu - Patria la care se întoarce un Poet (prefață) Atunci când mi-am deschis calculatorul, într-o seară, cu vreo șapte ani în urmă, fără voie m-am trezit cu mâna protejându-mi ficatul: "...Vezicula biliară îmi explodează / În fabrica de spume amare, / Călăreț spațial mă pierd / În galopuri de anorexie mintală...". Durerea, alunecând ca pe un fir invizibil, mi se transfera și mie. Așa am ajuns să-l cunosc pe autorul poemului "Delirium Tremens", poem care avea să dea, ceva mai târziu, titlul volumului cu care Ionuț Caragea își începea peregrinajul în lumea literară, și așa a început o colaborare care a culminat cu fondarea Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ). Am stat de vorbă cu el, la telefon sau tête-à-tête, de nenumărate ori; împreună am sprijinit și coordonat editări și lansări de cărți, am participat la festivaluri internaționale de poezie și totuși, fiind întrebat dacă îl cunosc pe Ionuț Caragea, n-aș ști ce să vă răspund. A fost și rămâne pentru mine o enigmă. Ca poet și prozator, autor de aforisme, science-fiction și eseuri, toate scrise pe parcursul ultimilor șase ani, surprizele pe care ni le pregătește, pentru unii poate de neimaginat, nu se vor lăsa prea mult așteptate. Cu numai un an în urmă, în ultimul său volum de poeme, "Suflet zilier", declara categoric: "acesta e poetul aflat în agonie, / cu mîinile rigide, de zei exonerat, / ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie: / atît a fost să fie, atîta v-a lăsat." ("Testament"). Cu "Patria la care mă întorc" testamentul se rescrie. Găsim în el durere și înălțare, incertitudini și dorințe, ură și dragoste. Orânduiala firească a lucrurilor, prinsă în degringolada transformărilor succesive, refuză să-și reia matca. Ca oameni - și poetul este și el un om! - destinul ne urmărește implacabil. El poate fi o fatalitate sau o menire. Autorul balansează printre cele două extremități, la o înălțime amețitoare, cu dexteritatea unui echilibrist. Sentimentele sale, eliberate, ni se așază la vedere - cu cât mai în față, cu atât mai bine! - spre a ne lua ochii și contorsiona mintea. Sinceritatea lui este debordantă. Deschiderea către în afară este, mai mult ca sigur, cheia succesului. Două sunt, cu predilecție, temele majore ale transfigurărilor sale poetice și amândouă apar, inseparabil zugrăvite, în același poem: "...stau în casă și scriu despre goana acelor de ceasornic / privind vecinul cum își plimbă câinele / sau femeia pe stradă / cu aceeași fală cu aceeași dorință de control / din păcate foamea mă-ndeamnă să mușc din prezent / acest sandviș cu singurătate între două felii de timp..." ("Regii nimicurilor"). Foamea poate fi acea senzație naturală, absolut necesară supraviețuirii sau, prin transfigurare, dorința nestăvilită, cerebrală, de-a asimila necunoscutul. Knut Hamsun, în romanul "Foamea", se folosește de abstinență ca de o forță a stimulării creatoare. Cu cât o folosește mai mult, cu atât degradarea sa fizică se accelerează. Și Ionuț Caragea percepe foamea ca pe un rău necesar, un autodafe în care autorul este, în același timp, condamnatul și executorul: "...trag cu dinții de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele" (vol.: "Omul din cutia neagră"), dar cu o mare diferență: părții fizice nu i se mai dă aceeași importanță. Conștient, poetul o înlocuiește, subtil, cu sora sa geamănă: singurătatea: "o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / și am s-o plâng peste lume..." (vol. ibidem, poemul "Omul cu o singură lacrimă"). Dacă pentru Schopenhauer "singurătatea e soarta spiritelor superioare", pentru autorul nostru ea devine un modus vivendi. Se revoltă împotriva ei, dar nu poate trăi fără ea: "...am nevoie de singurătate ca de aer / să fiu printre voi și să nu mă vedeți / să mă simțiți și să nu mă prindeți..." ("Singurătate în apnee"). Asemenea unui schimnic, retras în chilia lui, poetul îmbrățișează meditația, răscolește adâncurile și așterne pe hârtie adevăruri cu încărcătura unei experiențe de viață care desfide vârsta: "...i-am spus să nu vorbească cu gura plină / să aibă răbdare să caute esența lucrurilor să guste viața / ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor / suferințelor..." ("Rugă ultimului poem"). Canalele de comunicare ale poetului sunt larg deschise către toate sursele de inspirație și redirecționate cu o neașteptată franchețe către publicul cititor. De unde, de altfel, ar fi fost posibilă apariția editorială a peste 20 de volume într-un timp istoric atât de scurt? Combinarea temelor sale majore cu înstrăinarea fizică, cu îndepărtarea dureroasă de elementul de origine, îi dă autorului capacitatea de a-și dezvălui temerile și angoasele, frustrările și speranțele, cu o înlesnire de invidiat: "Vi s-au încurcat mințile, cu tot felul de himere, / dar nu-i nimic!, mâine îmi vine în vizită o rudă întunecată - / știe, ea, un leac pentru boala ta: / cui pe cui se scoate, nu? / Și muțenia pe muțenie..." ("Protestul umbrei"). Nimic sadic, nimic lugubru, nimic șocant; doar inima sa sinceră oferită ca ofrandă cititorului! "Din jale s-a întrupat Electra" afirma Eugene O'Neill. În cazul lui Ionuț Caragea, Electra se lăsa așteptată. Singurătatea, cu tendința ei narcisistă, părea că îi acaparează, pas cu pas, sufletul: "...orice tristețe are o consolare amară / oglinzile nu mor niciodată / își schimbă stăpânul la fiecare privire / doar eu stau ca un câine în fața unui străin / adulmecând osul..." ("Adulmecând osul"). Întrebarea se punea firesc: Până când? Momentul adevărului nu mai era departe: "...am ucis animalul din mine / îndrăznesc să scriu despre primul arbore / plantat în paradis / îmi cresc muguri / pe șira spinării" ("Muguri"). Și mugurii începeau să dea roade. Electra se afla la orizont! Cortina putea să cadă cu spectaculozitate: "...acum pot să trăiesc tăcerea singurătatea / și întunericul / fără să-mi fie frică..." ("Ar trebui să fiu fericit"). Afirmam, mai acum vreo șase ani, într-un scurt comentariu, că poezia lui Ionuț Caragea este o realitate pe care nu poți să te faci că n-o vezi; iar într-o postfață, a uneia dintre cărțile sale, că singurătatea lui este singurătatea alergătorului de cursă lungă. "O cursă cu finiș amăgitor la fiecare durere", după cum mărturisea autorul în poemul "Ah, viață..." din volumul "Absența a ceea ce suntem". De data aceasta, voind să se contrazică și să deșire, cu pieptul dezgolit, toate iluziile argonautice, alergătorul face un salt peste ocean și "aterizează" în patria sa, destăinuindu-ni-se: "patria la care mă întorc / este femeia pe care o iubesc" ("Patria la care mă întorc"). . Poezii din volumul „Patria la care mă întorc” Ciclul „Rugă ultimului poem” Rugă ultimului poem îmi citesc ultimul poem sunt trist chiar dacă el se va îndrăgosti de alți cititori sau de alte poeme (chiar nu știați că poemele se iubesc între ele când se lipesc două pagini?) îmi citesc ultimul poem îmi amintesc cum i-am dat suflet cum i-am dat nume cum l-am învățat să meargă silabă cu silabă cum l-am învățat să râdă când simțea numai durere cum l-am certat și i-am tăiat din porția de cuvinte (i-am spus să nu vorbească cu gura plină să aibă răbdare, să caute esența lucrurilor, să guste viața ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor suferințelor) îmi citesc ultimul poem împreună am pus capăt războiului de treizeci și șase de ani cu umbrele, cu spaima, cu celălalt eu și nici acum nu știu dacă am pierdut dacă am învins, dacă pacea peste tâmplele mele a nins (victoriile se conjugă doar la timpul pierdut ținând inima pe post de spadă și scut) îmi citesc ultimul poem și-l rog să le spună și celorlalți că exist că alte poeme vor veni ca o herghelie de fluturi sălbateci cu aripile întinse peste lume lovind din copite îmi citesc ulti… Regii nimicurilor chiar și peste o sută de ani oamenii tot își vor pierde vremea cu nimicurile lor tot va ploua după ce-și vor spăla prețioasele vehicule iar buruienile vor continua să crească nestingherite în grădinile ticsite cu flori ajung să cred că viața mea nici nu contează stau în casă și scriu despre goana acelor de ceasornic privind vecinul cum își plimbă câinele sau femeia pe stradă cu aceeași fală, cu aceeași dorință de control din păcate foamea mă-ndeamnă să mușc din prezent acest sandviș cu singurătate între două felii de timp împărțit frățește cu umbra poți trece prin viață anonim ca un râu pe sub pământ nimeni nu va ști din ce apă își potolește setea poți trece prin viață ca Saul pe drumul Damascului nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat că spiritul tău are nevoie de un mediu propice înaltei comunicări dar nu-i nici o tragedie ce ne mai miră nici moartea nu mai impune respect a devenit o simplă măturătoare care ascunde oasele sub preșul celui fără câine la ușă prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi datoare sie înseși dar și acestea sunt tot niște nimicuri despre care n-ar trebui să vorbesc Muguri de la abatorul cărților se auzeau strigăte puternice poemele înjunghiate erau lăsate cu capul în jos până curgea tot sângele apoi se vindeau la kilogram cu ștampila unui inspector de la asociația vânzătorilor de carne acesta își invita prietenii la un pahar de viață veșnică vorbind despre necesitatea traducerii crimei în cât mai multe jargoane patriei voiau să-i scoată limba și să o dea cu împrumutul la amatorii de senzații tari nu puteam să stau ca alții cu pixu-ntre dinți gândindu-mă la o metaforă nouă ca la o femeie virgină am ucis animalul din mine îndrăznesc să scriu despre primul arbore plantat în paradis îmi cresc muguri pe șira spinării Ciclul „Poeme pentru Nicoleta” Corabia amintirilor închide ochii vezi cât de departe poți ajunge și nu te gândi la întoarcere lasă-i pe ceilalți să plece din ei înșiși ca dintr-o cameră mortuară plină cu iubiri de ocazie lasă-i să fie cuvinte de amăgit singurătatea și întunericul lasă-i să construiască monumente ale erosului pe ruinele cărnii până la putrezirea de apoi ei nu știu ce este iubirea așadar închide ochii renunță la cuvinte urcă-te în corabia amintirilor ca Noe în arca sa și lasă-te dus de curenții universului tău interior vei ajunge departe pe țărmul unei lumi în care toate iubirile tale se vor întrupa și vor trăi veșnic Ce facem cu restul de iubire? să nu fumăm toate țigările să nu bem tot vinul să nu mâncăm tot ce avem pe masă să mai lăsăm și pentru mâine vom fi din nou fericiți dar cu iubirea ce facem cu această nevoie de a ne dărui până la ultima respirație până la ultimul strop de plăcere până la ultima firimitură de carne cum putem lăsa iubirea pentru mâine dacă de atâtea ori ceilalți nu-și mai amintesc de noi ne părăsesc ne lasă goi și nu mai privesc niciodată înapoi ce facem cu această iubire rămasă singură la masa tăcerii oftând plângând strângând în palmă lacrimile ca pe o ultimă comoară ce facem cu această iubire cui să o dăruim când nimeni nu se mai hrănește cu resturi când toți sunt politicoși ca la o masă străină cerându-ne pentru sentimente chenzină ce facem cu această iubire când pasărea neagră a morții vine și bate cu ciocul în fereastră pe ea să o hrănim? Totul sau nimic eu îți spuneam că dragostea e totul sau nimic tu îmi spuneai la fel dar mai păstrai o doză de confort în locul acțiunii necesare în locul riscului pe care îndrăgostiții și-l asumă întotdeauna totul sau nimic nu înseamnă să-ți fie frică de despărțire, singurătate sau de gura lumii totul sau nimic nu înseamnă procente, probabilități sau blânde tranziții totul sau nimic nu înseamnă să te complaci în aceeași lipsă de comunicare în aceleași minciuni sau în alte minciuni frumos inventate totul sau nimic nu înseamnă să te rogi să fii iubit, alintat ,mângâiat sau înțeles așa cum numai tu vrei să fii înțeles totul sau nimic nu înseamnă să-ți puna mâna pe umăr cel de lângă tine doar pentru a demonstra celorlalți că ține la tine sau că ești o frumoasă proprietate de care a profitat mereu printr-un joc dublu de control și manipulare totul sau nimic înseamnă instinct, intuiție, stare de grație cuvinte care ajung direct la suflet cuvinte care te fac să plângi și deopotrivă să râzi priviri care te îmbată dinainte să le sorbi sau lacrimi care te fac să tremuri din cap până-n picioare totul sau nimic înseamnă clipe petrecute împreună care par ore și ore care se scurg în câteva clipe și multe amintiri care rămân mărturie incontestabilă a iubirii totul sau nimic înseamnă încredere oarbă, sacrificiu, ajutor, compasiune să crezi și să nu renunți niciodată la șansa de a trăi încontinuu un miracol alături de omul de lângă tine totul sau nimic înseamnă să lași în urmă tot orgoliul și egoismul toată frica și pesimismul să alergi după cineva și să i te oferi ÎNTRUTOTUL și chiar dacă vei fi rănit să accepți durerea ca pe un dar divin pentru că acolo unde nu iubește omul iubește Dumnezeu și dacă nu renunți niciodată la iubire nici Dumnezeu nu renunță la tine și îți va da într-un final ceea ce meriți Patria la care mă întorc fără să fie mai mare de un chip de om patria la care mă întorc este pământul făgăduinței apa vie și izvorul tuturor rațiunilor umane Sfinxul a clipit și am înțeles că sunt Sfinxul un monstru obligat să-și părăsească propriul mit atras de cea mai mare enigmă vorbesc cu patria în gând și zâmbetul ei dă în spic peste mări și țări patria la care mă întorc este femeia pe care o iubesc Ciclul „Aceiași ochi albaștri de metil” Vino tată și repară drumurile sunt drumuri care merg către stele drumuri care coboară-n infern și drumuri pe care tatăl meu le-a făcut pentru oameni dar tatălui meu nimeni nu i-a mulțumit vreodată cu toții se miră de gropile care apar odată cu trecerea timpului vino tată și repară drumurile te așteaptă îngerii cu lopeți și cazmale în mâini te așteaptă mașina de piatră te așteaptă vagonul te așteaptă fadroma te așteaptă asfaltul încins și betonul dar tatăl meu merge de-a bușilea prin casă pe un drum plin de gropi pe care mama mea le astupă cu lacrimi și iubire Niciodată nu luăm moartea în serios niciodată nu luăm moartea în serios această prezență invizibilă care ne locuiește în fiecare clipă oricât de pustii ar fi viețile ca niște străzi pe care doar praful mai circulă ne dăm întâlnire cu umbrele și mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor ajungem să credem că singura iubire a fost să ne doară ceva un semn divin o judecată cu porțile sărutului închise niciodată nu luăm moartea în serios fiorul acela ce trece prin șira spinării ca o cădere în gol în propriul vis în clipa aceea când atingem pământul și totul se cutremură chiar și pământul dinlăuntru mergem încolonați oameni și umbre fiecare ne dorim să fim altceva într-un final și unii și alții suntem îngeri și păsări negre pe cerul din gura unui mort celebru Aceiași ochi albaștri de metil Dragă tată, Eu știu că acolo în cer Toți sfinții au ochii albaștri Și mai știu că acolo în cer Toți sfinții sunt sihaștri Și plâng laolaltă. Dintre toți sfinții îl iubesc pe acela Care acum se va aprinde pe cer. Îl voi privi cu aceiași ochi albaștri și-o să zbier Tatăăă! De ce nu mi-ai spus niciodată Că ai fost și-ai rămas atât de stingher? De ce nu mi-ai spus că viața este atât de neînsemnată Fără cei sfinți, Fără părinți? Dragă tată, Îmi întind palmele la cer, Te rog, oblojește-mi trupul, Moartea încă mai taie în carne vie, Întârzie, Vrea să-mi primenească sufletul. Aici la mine-n astă lume Nu pot decât să-ți scriu pe nume, Vorbesc o altă limbă mai ciudată Și nici copiii ce-or să vină nu vor afla vreodată Ce-nseamnă Tată. Dragă tată, Tu m-ai învățat să fac primii pași legat de cravată Și primii kilometri pe bicicletă Și proverbul acela, odată... Când mă îndrăgostisem de-o fată: „Ochii care nu se văd se uită“ Eu, tată, Nu o să te uit niciodată. Dragă tată, Tu mi-ai spus: „Fiule, dacă vrei să ajungi sus, Să-l simți pe Dumnezeu, Să marci un eseu…“ Dragă tată, Am primit o pasă de la tine de peste ocean, Am marcat zeci de eseuri în acest an, Dar acesta este singurul pe care l-am rănit Pe hârtie. Dragă tată, Eu știu că acolo în cer Toți sfinții au ochii albaștri Și mai știu că acolo în cer Toți sfinții sunt sihaștri Și plâng laolaltă Pe lumea cealaltă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate