agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-09-10 | |
Nevoia de complementaritate
De când mă știu sunt adeptul dialogului constructiv, al schimbului de experiență și de idei, sunt ferm convins că diversitatea poate fi un stimulent pentru inteligența creatoare manifestată individual și la nivel colectiv. Îmi place mesajul transmis de vorba populară care susține că este loc sub soare pentru toată lumea (dar, în opinia mea, fiecare ar trebui să-și cunoască „locul”, sau cel puțin să știe pe unde să și-l caute), mă încântă simplitatea, dublată de umor, a constatării (tot de prin popor) potrivit căreia ar fi mare plictiseală pe lumea asta dacă toți am fi la fel. Pentru a avea, însă, efecte pozitive în plan acțional și la nivel organizațional, consider că diversitatea trebuie dublată de complementaritate; încerc, în continuare, să aduc câteva argumente în sprijinul nevoii de complementaritate în lumea epigramiștilor: - nu este un secret pentru nimeni că sunt, în țara noastră, epigramiști foarte talentați care nu au calități organizatorice și, în același timp, există confrați în cenacluri și prin colegiile de redacție ale revistelor de profil, care nu excelează prin creațiile lor (scriind, totuși, bine) dar au disponibilități manageriale; primii au nevoie de ceilalți pentru a avea unde să se manifeste în plenitudinea capacităților creatoare, cei din a doua categorie au nevoie de primii pentru a avea cu cine să organizeze activitățile pe care le conduc; - sunt, nu rare, situațiile în care cei mai valoroși epigramiști și cu experiență remarcabilă, chiar dacă au și abilități organizatorice, nu-și asumă răspunderi, din cauza comodității sau a diferitelor probleme personale, în timp ce alții sunt tot timpul disponibili pentru activități dedicate breslei (să nu subestimăm, totuși, pericolul pe care-l prezintă, în acest sens, „prostul harnic”); - se cunoaște faptul că unii epigramiști renumiți, deși au o mare autoritate, câștigată prin competență și experiență, nu au întotdeauna curajul „să spună lucrurilor pe nume”, mai ales datorită unor particularități din structura lor psihică, dar și din pricina unor relații personale; în această idee, nu cred că este bine să îi descurajăm pe cei care au acest curaj (bineînțeles, ideal ar fi ca ei să fie în temă, să-și fi dovedit priceperea în domeniu și asupra lor să nu planeze nici cea mai mică îndoială privind bunele intenții); - nu ar fi o surpriză să constatăm că mulți mari epigramiști nu sunt la fel de buni evaluatori și asta din varii motive: unii pur și simplu nu au calități de „profesori”, alții nu au răbdarea necesară și nu se pot concentra o perioadă mai îndelungată de timp și, de ce să nu spunem, s-ar putea să fie și epigramiști influențați prea mult în evaluare de simpatiile (sau antipatiile) politice, culturale, sportive ș.a.m.d.; și atunci, firește, este nevoie ca în juriile concursurilor sau la alte activități care presupun verdicte referitoare la calitatea epigramelor să fie cuprinși cât mai mulți epigramiști, care să se completeze prin calitățile lor și care să fie aleși nu numai după criteriul „cei mai buni creatori de epigrame” (dar care să știe cum se construiește o asemenea bijuterie literară); - cunoaștem epigramiști care produc, în mod constant, poante sclipitoare, originale, dar care „o mai scrântesc” cu câte o aritmie, o asonanță, sau o greșeală de ortografie; pe de altă parte, colegi de-ai noștri „tobă” de prozodie și de gramatică nu reușesc prea des poante foarte bune; e clar, însă, că este nevoie și de unii și de alții, cu condiția ca, mai ales atunci când lucrează într-un colectiv (juriu, redacție, cenaclu) să se completeze reciproc; - în cei câțiva ani de când încerc să cunosc lumea epigramiștilor am constatat că sunt unii care, „stârniți” de epigrame aparținând confraților, reușesc, în timp foarte scurt, chiar pe loc, să alcătuiască replici inspirate, dar la epigramele „de sine stătătoare”, construite după propriile idei, rezultatele sunt slabe; în opoziție cu aceștia, mulți epigramiști excelează la teme și motive perene, dar nu se remarcă prin spontaneitate; ambele categorii contribuie la farmecul epigramei, în general. Multe ar mai putea fi situațiile cu care să susțin existența diversității în familia epigramiștilor și necesitatea complementarității; închei, însă, cu precizarea că rostul rândurilor de mai sus nu a fost doar acela de a prezenta o stare de fapt, materialul de față dorindu-se a fi și angajant, chemând la unitate în folosul epigramei. Notă: Materialul de mai sus a fost publicat și în numărul 61 al revistei „Epigrama”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate