Am să pot aștepta, dar ce mă fac în seri și dimineți, în zile și nopți, cu dorința? O regăsesc în fiecare cuvânt și aș vrea să fie plecată în brațele pline de flori, de tandrețea îmbrățișărilor și atingerea trupurilor noastre să ne ocupăm amândoi. Este vremea frunzelor căzute și a pașilor purtați atent, ușor și parcă desprinși din versurile unor anotimpuri irepetabile, ca nuanțe de culori și trăiri,
de tine și poezia sufletului. Îmi e dor de vocea ta și am să sun la intrarea dinspre camera de oaspeți. Acolo stau prins de reverul timpului, cu privirea uitată pe sânii albi, feriți de soarele arzător al dorinței ce mă așteaptă în brațele unui anotimp al dragostei. Cum să nu te iubesc? Cum să nu te ador, femeia mea din toate visele adunate-n curajul de a te putea atinge? Mă opresc și dau să mă uit în urmă. Și ce văd? Un singur pas, o singură cale, o aceeași melodie și din ce în ce mai puternică bătaia inimilor noastre. O auzi? E la unison, este singulară, atunci și acum există pentru că noi existăm, tu o superbă floare ajunsă la maturitate, eu roua ce te sărută cu atâta dorință a unei așteptări. O noapte...
O noapte târgovișteană ce plouă în hohote. Poate semăna cu privirea ta, iubita mea din picăturile irișilor cu lumină albastră. Clipele se plimbă pe aleea străbătută de amândoi, cu ceva timp în urmă, când atingerea mâinilor a trezit înțelesul. Mă aplec să te culeg dintr-o dinastie a frumuseții feminine, a nerostitelor trăiri din propria respirație a trupurilor noastre. În secunda tăcerilor din ochii tăi mă văd pe cadranul vieții propria secundă, celestă și singură, nu veșnică, poate doar a mea. Te-am îmbrățișat femeie și atunci m-am gândit la iubire, la setea de viață, la faptul că sunt îndeajuns de viu să pot rămâne la izvorul regăsit al unei ape ce se odihnește curgând. Nu mai sunt drumul, uneori atât de singur, sunt popasul din brațele tale și rămân în urma mea prin liniștea a ceea ce tu însemni pentru mine. E atât de scurtă viața! Ochii mei au scăpat din cătușele singurătății și îmbrățișează somnoroși o fotografie a unei zile noi, mângâie cu privirea coapsa unui fluviu de lumină și propria-i măsură pentru tot. Ochi, priviri gemene, valuri de dorințe, un glob de cristal într-o colivie cu amintiri, o curgere a timpului de gând albastru...
Curge viața în propria-i dramă jucată la un teatru din provincie, dar se odihnește în sărutul unei perechi ce-și dansează visul unei posibile nopți de septembrie. Împlinirea se uita-n oglindă și vede dragostea dintr-o iubire târzie, specială prin vocea plinului lumesc, o siguranță a haosului din imperiul unui timp ce aleargă bezmetic. Mă întreb dacă trupurile noastre servesc iubirii. Și ca răspuns găsesc alte întrebări. Una dintre ele îmi șoptește că iubirea ajută trupul, e ca o demnitate a libertății ce are nevoie de sclavia iubirii. Nu vreau să par, chiar sunt ancorat în viitor și îmi stă bine în hainele dragostei pe care o dăruiesc clipei, fără să o pun la socoteală pe cea de mâine. Mă uit atent pe unde calc pentru a nu strivi nicio amintire, pentru a nu mă împiedica de portativul fericirii într-un singur răsărit. În pragul grizonat așez adierea trăirii în respectul pentru existența femeii, ca sărbătoare a timpului meu, a visului cu chip de iubire. Draga mea, atât de dragă, iubirea noastră a început cu parfumul unei dimineți, a continuat cu sărutul din lumea femeii și trăiește o taină ce-i cu noi în palma purității...