***
N-am reuºit sã þin în viaþa mea un jurnal ca lumea. Cred cã nu am trãit prea mult în tot acest timp, deºi mi-aº fi dorit. Pânã acum n-am strâns decât câteva lucruri mãrunte, care nu reuºesc sã spargã pereþii acestei cutii cu nume de „rutinã”. Nici mãcar C., cãruia am decis sã-i dedic totuºi câteva pagini din viaþa asta monotonã a mea, fiindcã m-am sãturat sã adorm vorbindu-i.

Ai sã-mi spui cã e un motiv subþire, o scuzã neinspiratã, dar ce-þi pasã þie, la urma urmei? E tot ce pot face. În fond, locul meu e aici, în rândurile astea care se cer a fi scrise, ºterse, plânse, regretate. Nu am altceva în totalitate al meu – decât pe mine. (ªi nici mãcar nu ºtiu pentru cât timp.) În fine.

Noaptea asta ne plouã cu stele, dragule. Poate, cine ºtie, mai existã ºi dorinþe care se împlinesc. Greu de crezut, oricum. Eram întotdeauna de pãrere cã astea sunt pretextele prin care punem totul pe seama cerului ºi noi stãm frumuºel în faþa televizorului, aºteptând ca pânã dimineaþa sã fie totul exact aºa cum ne-am dorit cu câteva ore înainte. Ne vom vindeca vreodatã?

Se apropie toamna... Încã un motiv pentru care m-am întors la ciornele mele – era ºi cazul, dupã atâta timp. Încep sã se încheie poveºtile verii la fel de spontan cum au început. „Da, ºtiu cine eºti în august, dar în septembrie... cine eºti?” O fi având ºi întrebarea asta un rãspuns: ridici din umeri. Nici nu aºteptam altceva de la un... De la tine. Nu mã-ntreba nimic. Taci ºi ascultã-mã. E singurul lucru pe care þi l-am cerut vreodatã.

Iar începi? Nu ȋmi plac finalurile de sãptãmânã, știi asta. Știi, dar nu ai ȋnțeles niciodatã. Sau nu ai vrut. Ȋn zilele astea douã toatã lumea te cautã - pânã și pereții. Toți strigã numele tãu, ȋnsã eu știu cã la final de sãptãmânã ești un mit. Aș putea ȋncerca sã fac din tine ceva tangibil, dar aș ȋncerca degeaba.

E sâmbãtã seara... Numai þigara îmi þine de urât, stinsã în scrumierã. Nici nu ºtiu ce aºtept. N-ai sã vii. Mi-ai spus atâtea poveºti despre tine, încât eram pe punctul de a crede cã undeva, pierdut printre cãrþile astea, exiºti. Dar poveºtile nu pot fi decât poveºti, ºi ele îmi leagãnã sufletul seara când singurãtatea-mi cântã despre toþi oamenii pe care nu i-am cunoscut, despre toate momentele pe care nu le-am trãit, despre toate cuvintele pe care nu le-am spus, despre toate persoanele pe care nu le-am iubit. Pânã ºi asta e o rutinã.

Ȋntotdeauna faci pe magicianul cu mine. Vinerea, trucul dispariþiilor e la ordinea zilei. Ȋncepi cu un urs de pluº, apoi urmeazã o carte, apoi o floare, apoi tu. ªi ºtii cã niciodatã nu reþin formula prin care sã te aduc înapoi. O fi începând cu „Abracadabra”, dar cuvintele magice nu mai au farmec fãrã baghetã, fãrã joben, fãrã glasul acela menit sã aºterne suspansul printre spectatori. ªi atunci mã aºez la masã cu dragele mele – ciornele – ºi ne omorâm timpul inventând scenarii pentru copiii care învaþã sã iubeascã din cãrþi. Luni reuºeºti sã gãseºti drumul spre ceea ce numeºti tu „casã” ºi parcã în tot acest timp nu s-ar fi întâmplat nimic.

Unde pleci? De ce pleci? Cine eºti atunci când pleci? Mi-aº dori sã dispar eu vineri seara ºi sã-þi calc pe urme. Practic, de la tine am învãþat tot ce ºtiu. Dupã tine am mers toatã viaþa mea... Nu mi-ar fi greu sã gãsesc urma paºilor tãi. Însã ºtii cã mi-e teamã. Mã citeºti fãrã ca ochii noºtri sã se întâlneascã mãcar. Te urãsc din cauza asta. ªi râzi, ºi-þi place sã te urãsc – ai impresia cã sufãr mai puþin.

E teribil jocul ãsta al tãu. Þi se pare cã sunt ºi eu o pasãre Phoenix ºi cã voi renaºte de fiecare datã, cu fiecare început. Visãtorule! Câte suflete încap în sufletul ãsta mãrunt al tãu?

Am fi putut mãcar o datã, o singurã datã în viaþa noastrã, sã vorbim despre noi. Despre ce suntem, cine suntem, ce cãutãm, ce am vrea sã fim, ce ne-ar fi plãcut sã fim, când ne-ar fi plãcut sã fim, unde... Aº avea atâtea întrebãri pentru tine, dar e sâmbãtã. Ar trebui sã aºtept ore întregi ca sã primesc un singur rãspuns, iar timpul ne ºterge întrebãrile. Îmi construiesc singurã ipoteze peste ipoteze. În fond, nu e nimeni sã le contrazicã. Lumea asta încercãnatã a ta nu-þi mai permite sã vezi mai departe de înãuntrul pleoapelor.

Mi-e teamã cã luni va fi altfel. Cred cã ai uitat drumul înapoi. Ar trebui sã-l uit ºi eu ºi sã opresc aºteptarea. M-am sãturat sã decupez fragmente de ziar, sã-þi scriu jurnale „duminicale”, sã-þi dedic scrisori pe care nu þi le trimit niciodatã, sã stau într-un apartament portocaliu ºi sã aºtept sã prindã ºi viaþa mea un contur în mâinile tale.
Mi-au plãcut finalurile de sãptãmânã de când mã ºtiu, doar cã am uitat asta. Pãcat. Poate ne vom întâlni într-o zi, la o cafea amarã, ºi-þi voi spune atunci câte frunze au cãzut toamna trecutã, câþi îndrãgostiþi au trecut pe alee visând, câte poveºti mi-au vorbit despre tine, cât de mult nu te urãsc...

S-a hotãrât: mã mut. Visam demult sã-mi iau o rulotã, sã cãlãtoresc prin lume, sã nu rãmân niciodatã prea mult în acelaºi loc, de teamã sã nu aparã vreun „tu” care sã facã dezordine în tot haosul ãsta cu care m-am obiºnuit de când mã ºtiu. ªi totuºi, iatã-te imprimat în creierul meu ca un refren de proastã calitate care-þi sunã în cap toatã ziua, fãrã sã-l poþi scoate pe uºã afarã. Poate în drumul meu spre mine însãmi te voi lãsa deoparte, cuminte, într-un sertar, pânã voi cãpãta suficient curaj sã te privesc în ochi
.
Mi-e dor sã ºtiu cine sunt. Am fost mereu mult prea ocupatã sã te pictez, sã rãspund la întrebãri pe care nu þi le-am pus nicicând, sã te descopãr, sã te caut, sã te aºtept, ºi tot ce ºtiu despre mine este strãina de care mã ciocnesc în oglindã în fiecare dimineaþã – nesigurã, încercãnatã, aproape transparentã. Cred c-ar fi cazul sã visez mai puþin ºi sã trãiesc mai mult. Practic vorbind, nu în ciorne de doi lei dedicate þie, în speranþa cã ai sã le citeºti vreodatã – sau nu.

Acum, noapte bunã, amicul meu drag! Am înºirat destule nimicuri pe ziua de azi, þi-ajunge.

***
Cred c-am uitat. Am uitat cum e sã ai curaj, sã lupþi, sã dai mai mult decât te-ai fi gândit vreodatã cã se poate, sã trãieºti în prezent ºi sã laºi viitorul sã se-aºeze pas cu pas, odatã cu tine… De fapt, cred cã viaþa mea n-a cunoscut încã nimic care sã-i cearã acel 110% de care am tot auzit vorbindu-se de-a lungul vremii. În momente ca astea mi-e fricã, la fel cum mi-e fricã atunci când fulgerã prea tare sau când sunã telefonul fix la ora douã noaptea.

Ciudat... N-am recunoscut asta pânã acum. Probabil ar fi cazul sã-mi iau inima în dinþi ºi sã-mi îndrept paºii spre o direcþie anume. M-am sãturat pânã peste cap de incertitudini, de schimbãri de scenarii, de cãutãri fãrã vreun rezultat, de mine – cea laºã, care aºteaptã sã gãseascã undeva, în adâncuri, un strop de ceva special cu care sã nu facã nimic, deoarece nu e suficient de bunã. Pãi cum naiba sã fie bunã, dacã dã mereu înapoi ºi se-ascunde dupã deget?! Îmi spuneam mereu cã aºa n-o s-ajung nicãieri, însã discursurile de întãrire dureazã cât mi le spun ca pe niºte cântece de leagãn ºi se ºterg odatã cu noaptea.

Mi-ar plãcea totuºi sã ajung undeva, sã las cuiva moºtenire literele astea douã, L. C., litere care nu spun prea multe, dar care ar putea sã însemne ceva… nu ºtiu ce anume. Nu ºtiu aia, nu ºtiu cealaltã... Spune-mi, tu ºtii sã numeri stelele? Înþeleg, ai uitat... Aºa se întâmplã cu visãtorii.
Iar mã priveºti aºa. Da, sunt eu, aceeaºi eu care se þine strâns de vara trecutã, în speranþa cã ai sã mai stai mãcar puþin, pânã apune soarele. Sã pleci e inevitabil, ºtiu. Te strigã cei din afara verii – cei care au visat câteva zile, ca sã se-ntoarcã apoi în acelaºi gri cu miros de cafea ºi ploaie. Sunt eu, doar cã de data asta mi-e teamã.

Þie þi-e teamã? Într-adevãr, singurãtatea e ceva de care ai tot dreptul sã te temi. Oamenii nu ºtiu sã fie singuri. Au întotdeauna nevoie de cineva spre care sã se întoarcã, cineva care sã le citeascã poveºti înainte sã adoarmã, cineva în braþele cãruia gãsesc refugiu, cineva care sã-i înveþe cum stã treaba cu iubirea, cu încrederea, cu suferinþa, cu dezamãgirile, cu înþelegerea ºi-aºa mai departe. Cineva care va pleca probabil, dupã ce toate acestea au fost învãþate – sau va fi lãsat în urmã. Cert e cã tot va fi o plecare la un moment dat. Pe-atunci însã vom ºti sã privim ºi spre noi înºine ºi vom realiza cã, de fapt, n-am fost niciodatã singuri. Întotdeauna ne-aveam pe noi.

Mi-ar fi plãcut sã ºtiu sã dansez. Cu siguranþã aº fi aflat mai multe despre mine. Dar sunt o leneºã. Prefer sã stau aici ºi sã-þi spun tot ce-mi trece prin minte. Sã-þi spun cã încã miroase-a noi prin preajmã, cu toate cã nu se simte ca atare, cã aici timpul ne vrea bãtrâni, obosiþi ºi triºti, cã am încercat sã respir vara asta puþinã viaþã ºi mi-a ieºit destul de bine, cã încã mai pãstrez pietricica de inel sau de ce-o fi ºi mai dau peste ea din greºealã, cât sã-mi amintesc cã a trecut un an ºi tu ai rãmas al lumii, iar eu am rãmas ºi-atât, cã mi-ar plãcea sã am cãsuþa mea de lemn ºi o cafenea cu muzicã live unde sã stãm ore în ºir la poveºti seara, în timp ce eu pun la punct fiecare detaliu pentru ziua urmãtoare, ºi câte altele...

Uite câte-ai ajuns sã ºtii despre mine. Sunt uºor de citit, pare-se. E straniu totuºi cã încã mã þin de paginile astea ºi le destãinui toatã viaþa mea, viaþã care se lasã trãitã mai mult în spatele unor ochi pãtaþi de nesomn, temeri ºi fericiri mãrunte – fericirile mari sunt pentru cei care au ºtiut sã sufere înainte. De vinã o fi nevoia asta continuã de comunicare. De ce-am decis sã-þi vorbesc tocmai þie? Pentru cã n-ai sã-mi rãspunzi oricum, dar mai ales pentru cã aº vrea sã-mi rãspunzi.

Am uitat: e sâmbãtã. Probabil acum rãtãceºti prin mica ta lume. Plec ºi eu în speranþa c-am sã mã-ntâlnesc cu mine pe drum. Ai grijã de tine, cãlãtorule!

***
Nu þi-am spus numele meu încã. Eu sunt Alice. Aici, printre rânduri, sunt Alice. Nu ºtiu dacã e o þarã a minunilor cea în care m-am pierdut, însã îmi place. Visare, curaj contrastat de teamã, risc ºi ezitare, toate se ascund în numele ãsta scurt ºi asimetric. Numele meu adevãrat? Lasã, altã datã. Când vom ieºi din lumea asta a cuvintelor, vom privi unul spre celãlalt ºi-þi voi spune atunci numele meu adevãrat.

Mã-ntreb dacã vom ieºi vreodatã din aceastã lume. Ba mai mult, mã-ntreb dacã vei ºti cine sunt în lumea aceea pe care se presupune c-o împãrþim cu toþii (motiv pentru care ne certãm pentru fiecare bucãþicã de trotuar care, zicem noi, ne aparþine dintotdeauna). Mã mai întreb dacã vei ºti cã, în timp ce hoinãreºti prin tot felul de alte lumi, poveºtile mele te-au numit eroul lor principal ºi nu se mai saturã sã mi te citeascã atunci când te uit ºi ies în lume râzând, ca un copil care nu ºtie decât sã fie fericit. Mã mai întreb din când în când ºi ce culoare au ochii tãi. (Eu nu-mi amintesc decât culoarea privirii tale.) „Cãprui!” îmi strigã Septembrie 11, „C. îi avea întotdeauna cãprui”.

Ah, suntem ºi noi niºte ºtrengari – alergãm de la o inimã la alta cu visele agãþate în colþul buzelor, cãutãm poveºti cu final fericit printre degetele vieþii sau prin viaþa dintre degetele noastre – sau poate viaþa cautã poveºti printre noi – ºi pentru o zi am putea crede cã ne-am nãscut în romane, cã singurul lucru pe care l-am putea pierde ar fi încã o paginã cu noi... (Scriam ºi poezii într-o vreme, dar parcã sufletul meu e mai suflet aici, prins în cuvintele astea care nu cer nimic decât sã fie spuse cândva. Poate-am sã-þi scriu ºi versuri într-o zi. Stai, þi-am scris versuri într-o zi. „ªi-am stat în poveºti pânã spre dimineaþã…” îþi aminteºti?)

Cred însã din ce în ce mai mult cã puþine poveºti mai îndrãznesc sã înfrunte timpul. Mi-aº fi dorit sã mã nasc în secolul trecut. Probabil aº fi luptat mai mult, aº fi riscat mai mult, aº fi trãit mai mult. Mi se pare cã s-a fãcut o eroare de calcul, cã am aterizat aici dintr-o greºealã ºi caut mereu drumul înapoi. Poate asta e o scuzã pentru zilele în care mi-e fricã. Nu ºtiu.

Nu ºtiu nici câte zile s-au scurs între noi, nici încotro au luat-o secundele care duceau spre tine. Cred totuºi cã dacã ai fi fost aici acum, n-aº mai fi scris despre tine – decât dupã ce vei fi plecat. Mi-e destul de greu sã cred cã ai fi staþionat în ochii mei prea multã vreme. Fãrã sã dramatizez asta, sunt conºtientã cã fiecare persoanã cu care mã voi fi întâlnit, pleacã la un moment dat. Într-un final, suntem aceiaºi oameni singuri, dar avem nevoie de cineva cu care sã împãrþim asta, de cineva pe care sã rãnim plecând, doar pentru a simþi cã, la urma urmei, am însemnat ºi noi ceva.

ªtii? La fereatra micã din baie soarele apune în toatã splendoarea lui. Mã închid acolo uneori ºi privesc cum se pierde printre case. Am impresia cã-mi spune povestea vieþii lui – sau a vieþii mele. Aveam cândva un amic, unul care a învãþat – de la mine, zicea el – sã creadã în ploaie, în apus, în lucrurile astea mãrunte care ºtiu sã-þi presare pe gene puþinã culoare exact atunci când crezi mai puþin în ea. Apusul era locul nostru de întâlnire. De fiecare datã când apunea soarele dãdeam fuga sã-i ofer un zâmbet ºi un salut – lui – iar în miez de noapte ne spuneam unul altuia: „Azi þi-am fãcut cu mâna”. El o spunea mai des, recunosc, ºi eu îi rãspundeam timid: „Te-am vãzut. ªi eu þi-am fãcut cu mâna.” „Da, ºtiu, de asta nu m-am simþit singur. Puteam sã jur cã stai lângã mine ºi privim amândoi cum apune soarele”.

Diferenþa dintre tine ºi el? ªtiam cã el ar fi rãmas neclintit în fiecare rând al vieþii mele. Mereu acolo, ca un refugiu, în timp ce tu... Ei bine, tu nici mãcar nu exiºti decât întâmplãtor, de vreo douã ori pe ani. Nici mãcar atunci când te strig ca o nebunã zile în ºir, sperând pe undeva cã te vei plictisi de hoinãrealã ºi te vei întoarce. Ce prostii vorbesc! Întreaga ta lume e desenatã-n du-te-vino-ul ãsta. E-adevãrat, nu þi-am spus niciodatã cã am rãmas aici ºi te aºtept. Nu plãnuiam sã rãmân, n-aº fi vrut sã rãmân, dar, vezi tu, nimic nu e aºa cum mi-aº fi dorit. ªi totuºi, nu cred cã mi-ar fi plãcut sã fie altfel.

Se spune cã fiecare varã are povestea ei. Nu ºtii cum începe, cum decurge, când ºi cum se terminã. Partea amuzantã e cã a trecut o varã de-atunci ºi, în ciuda capitolaºelor din afara textului, povestea mea rãmâne aceeaºi. Poate are sã se termine ºi ea într-un final ºi n-am sã mã mai trezesc la 3:00 dimineaþa ca ºi cum asta ar însemna ceva.
Mã-ntreb cum se simte când poveºtile mor seara, înainte de culcare...

***
Desigur, iar am insomnii. Am mai bãut o cafea cu lapte ºi încã mi-e dor de C., care nu ºtiu ce face. Îmi place sã-mi amintesc uneori cât de bine era atunci când mã cuibãream pe umãrul lui cu ochii închiºi, ascultând un ticãit subþire ºi cald de inimã: tic-tac, tic-tac, tic-tac... Aº fi putut sã stau aºa ore-n ºir, nu ºtiu dacã mã-nþelegeþi.

Cu toate astea, sunt la fel de singurã ca ºi ieri. ªi la fel de singurã voi fi ºi mâine, probabil. Cred cã sunt responsabilã pentru toatã singurãtatea asta fãcutã grãmezi în jurul meu. Cineva spunea cã mi-e fricã sã iubesc ºi sã fiu iubitã. Am negat, evident, pentru cã ºtiam cã are dreptate într-o oarecare mãsurã. Mi-e fricã de sentimentul ãsta atât de puternic, care m-ar face sã uit de mine complet ºi sã m-arunc în apele lui tulburi liberã, nouã, ca ºi cum, în tot acest timp, nu mã cunoºteam deloc. Deocamdatã trãiesc cu falsa impresie cã ºtiu cine sunt pentru cã-mi ºtiu reacþiile, visurile, pasiunile, temerile. De fapt, habar n-am cine sunt.

Oamenii au întotdeauna nevoie de cineva în privirea cãruia sã se oglindeascã, sã se descopere, sã se regãseascã. De asta mi-e dor de C. În ochii lui eram întotdeauna o copilã timidã, cuminte, cu zâmbetul de la o ureche la alta. Însã nu puteam niciodatã sã-l privesc mai mult de câteva secunde – ºtiam cã dacã voi depãºi termenul, mã voi pierde definitiv. ªi, aºa cum vã spuneam, mi-e fricã sã uit de mine.

Totuºi, tind sã cred cã în timp m-aº fi obiºnuit cu ideea cã m-am dãruit în întregime acelor ochi blânzi, care ºtiu mai bine ca oricine sã vorbeascã-n tãceri. M-aº fi obiºnuit chiar ºi cu dispariþiile lui, cu jocurile lui de varã, cu felul în care azi îmi spune cã îi e dor de mine, ºtiind cã are sã mã uite apoi luni întregi, iar eu trebuie sã înþeleg ºi sã-l iert pentru asta.

O singurã datã i-am spus ºi eu cã mi-era dor de el. Asta la câteva zile dupã ce m-a tot zãpãcit cu întrebarea: „Þi-era dor de mine? Hai, spune!”. ªtia rãspunsul, îl ºtia de fiecare datã. Dar mã încãpãþânam sã nu-i rãspund, sã m-ascund dupã deget, sã neg. ªi mi-era dor de el de fiecare datã. Nu ºtiu ce i-aº rãspunde acum, dacã m-ar întreba. Fraierã mai sunt, n-am ce zice! ªi, chiar dacã-mi dau seama de toate astea, nu vreau sã pun punct. E bine sã ºtiu cã sufletul ãsta fragil care mã gãzduieºte mai crede-n ceva.
Mã gândesc uneori ce-ar spune, cum ar reacþiona dacã ar ºti toate acestea. Ar râde, ar rãmâne indiferent, mi-ar zâmbi ca unei copile care întreabã unde se duc stelele care cad sau dacã ºtiu ºi florile sã viseze aºa cum o facem noi? I-ar pãsa? Poate voi afla rãspunsul cândva.

Ȋmi place sã stau de vorbã cu voi, ºtiþi? Ȋl vãd ºi pe el undeva, pierdut printre rânduri. Ȋmi pare cã îi semãnaþi, pentru cã îmi rãspundeþi cu aceleaºi tãceri, cu ochii mari, cu un zâmbet firav, ascuns în colþul buzelor. Simpla voastrã prezenþã spune mai mult decât aº putea afla vreodatã din cuvinte. Rãmâneþi aºa, nemiºcaþi ºi tãcuþi.

Eu nu ºtiu sã tac decât aparent. Când trebuie sã las liniºtea sã punã stãpânire pe noi, încep sã vorbesc cu mine însãmi, sã mã „exteriorizez în interior”. Mi se spunea întotdeauna cã vorbesc (prea) mult, pe când eu le spuneam întotdeauna cã tac prea mult. Alãturi de C., însã, ºtiam sã tac de-adevãratelea. Ȋmi era de-ajuns sã-l ascult cum zâmbeºte, cum respirã, cum tace, ca sã pot ºi eu sã tac. Când îl simþeam aproape, nu mai aveam nevoie sã-mi spunã nimic. Curios lucru, nu? Sã ajungi sã-i înveþi cuiva tãcerile cuvânt cu cuvânt ºi sã nu mai ai nevoie de vreo confirmare cã le-ai învãþat cum trebuie.

Cred cã nu-mi ajung toate cafelele cu lapte sã-l alung din capul meu, fiindcã, vedeþi voi, eu încã trãiesc în timpuri deloc valabile – trecut/viitor, pe când el se dedicã prezentului trup ºi suflet. Mi-ar plãcea sã fiu ca el, sã trãiesc clipa fãrã sã ancorez în trecut, dar iatã-mã aici, la graniþã, plictisindu-vã cu tot ce-aº fi putut trãi dacã aº fi fost înzestratã cu puþin curaj. Iertaþi-mã, ar trebui sã tac din gurã ºi sã plec.
Vã stã bine aºa, nemiºcaþi ºi tãcuþi.


***
Când pleci, mi se pare cã nu mai am nimic. Mi se pare cã trotuarele pe care le colindam împreunã sunt acum prea largi ca sã le bat de una singurã. E prea mult spaþiu, plãmânii mei nu sunt în stare sã respire atâta aer, ochii mei nu sunt în stare sã cuprindã atâta goliciune, atâtea infinituri care nu mai ºtiu nimic despre noi pentru cã, evident, au trecut pe-aici atâþia alþii care ne seamãnã...

Când pleci, te caut ca o nebunã în fiecare chip care-mi sare-n ochi ºi parcã fiecare siluetã care trece pe lângã mine eºti tu. „Se putea la fel de simplu sã fie el”. Dar nu eºti „el” niciodatã. ªi merg mai departe, ca un bolnav de Alzheimer care nu-ºi aminteºte ce l-a fãcut sã tresare cu câteva clipe în urmã, ce cãuta sau încotro se îndrepta, de fapt.

Când pleci, mã caut pe mine însãmi pe umãrul tãu, dar nici vorbã sã gãsesc vreo urmã. Un schimb mãrunt de replici ºi alte câteva sute de scenarii nediscutate nu spun nimic despre faptul c-a fost odatã ca niciodatã sau nu. Spun doar ce ne spuneam noi cu zeci de zile-n urmã, când încã împãrþeam acelaºi cer ºi aceeaºi bãncuþã albastrã în parc. Ȋnsã nu ºtiu ce-a fost, ce-ar fi putut sã fie, ce-ar fi trebuit sã fie, dac-a fost…

Când pleci, îmi amintesc cã orice am face, oricâþi oameni ar ajunge sã locuiascã în buzunarele noastre, ne întoarcem acasã de fiecare datã, cu aceleaºi mâini, la fel de goale ca înainte, þinându-se una pe cealaltã în amintirea necunoscuþilor pentru care trãiesc dintotdeauna.
Când pleci, uit cartea pe noptierã, deschisã la nu ºtiu ce paginã oi fi ajuns, respir adânc ºi îmi dau seama cã sunt obositã, cã vreau sã-nchid ochii ºi sã dorm de-adevãratelea câteva ore, pentru cã oricum n-ai sã te-ntorci în zorii zilei. „Sunt cea mai frumoasã femeie pentru cã tu eºti departe plecat / ªi eu te aºtept / ªi tu ºtii cã te-aºtept.” Dar spune-mi, dragule, ce se întâmplã când aºteptarea asta mã lasã-n urmã, cu ochii umbriþi de o oarecare tristeþe ºi de nepãsarea pe care m-ai învãþat s-o respir?

Când pleci, nu rãmâne altceva de fãcut decât sã-mi iau viaþa în palme ºi s-o port prin lume zâmbind. Poate va trece vreun an pânã sã împãrþim din nou acelaºi cer ºi aceeaºi bãncuþã albastrã. ªi poate vor locui alte câteva umbre în buzunarele mele pânã sã te-ntorci. Sau poate...