agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1641 .



Ultima filă din jurnal
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Catalin Lupu ]

2012-12-02  |     | 



Stau la masa din bucătărie și privesc pe fereastra mare și murdară. De curând, vizavi, peste șosea, din cenușa unei case naționalizate, s-a ridicat mai rapid ca o biserică, un nou Spital General. Presupun că este un spital normal: de ochi, de palme, de killeri in serie, de analizat sângele sfinților, de oferte și rețete, un spital plin de icoane unde putem ajunge ca la Liturghie să ne închinăm și să ne exorcizăm demonii. Poate fi un spital la care putem merge să cerem de mâncare. Sau unde putem ajunge intenționat (aviz celor care au acest obicei) pentru a da ortu popii. Din câte îmi amintesc, ort era o monedă, a patra parte dintr-un taler și așa cum se obișnuia pe vremuri, așa cum se obișnuiește și acum ( dar în euro), ajungea în buzunarul ascuns al sutanei preotului. Nu știu dacă s-a deschis deocamdată bordelul din incinta spitalului, însă cert este că o altă clădire mai impunătoare nu există, iar altă priveliște pot avea numai dacă părăsesc apartamentul în care stau cu chirie de câțiva ani buni.
Fumez. Mă gândesc la Cristian Popescu care fuma la masa sa din bucătărie și îmi beau cafeaua (votca lipsește e drept, în schimb am ceva țuică de casă - am să lipesc o etichetă pe sticlă pe care va scrie "E pericoloso sporgersi", iar în zorii unei dimineți, o voi așeza în fața blocului). Fumez, scriu la masa din bucătărie că privesc pe fereastră, așa cum, la rândul său, Cristian Popescu scria la masa sa din bucătărie că privește pe fereastră.
De vreo două ore este trecut de miezul nopții, luna este plină de ea și trufașă ca o femeie ce nu este singură pe lume, în apartament doar parchetul sparge liniștea trosnind ca lemnul foarte vechi al unui coșciug, vecinii de deasupra (cred că am mai pomenit despre ei) ca niște apucați s-au apucat să facă amor iar tipa urlă ca strânsă de gât de mâna unui unicorn (magic, ce naiba?), în mijlocul atâtor pereți subțiri doar din șoaptele ascultate transpiri și apoi te întrebi ce anume cauți prin acte. Iar eu fumez și privesc pe fereastră. Dacă citești textul, voi încerca să te plictisesc (așa cum pățesc eu adeseori citind un text prost) prin repetarea acelui "fumez și privesc pe fereastră". Știm cu toții că o exprimare banală, aparent simplă, poate invoca la a ne bate în săbii ori dacă devenim cu adevărat curioși, la a ne bate în "piatră, foarfecă sau cuțit".
Și nu sunt trist. Aș putea fi. Numai ninsoarea care va veni curând și care mă va duce cu gândul la sărutul fugar primit în parcul IOR, în fața bradului împodobit cu mii de beculețe de iarna trecută, ar reuși să mă întristeze. Cred că știi sentimentul... persoana care îți zâmbește pentru ultima oară în timp ce veșmântul sare spulberat, flenduri de pe tine, neputința de a-i mulțumi, de a schița o emoție în acel moment sau măcar de vărsa o lacrimă, o singură lacrimă prin intermediul căreia să pecetluiești pentru o eternitate lumea ei, o singură lacrimă cu care ai putea cuceri întreaga lume... neputința risipei, risipitului. Dar nu ar trebui să fiu trist. Nu sunt trist. Doar (să nu spui că nu am avertizat)... fumez și privesc pe fereastră. Ar trebui să mă umplu de Iisus și să scriu pentru mine. Să fiu sincer. Așa cum e atunci când cineva mă atinge. Așa cum este atunci când mănânc cenușa unei zile prea însorite și simt că nu voi mai fi înfometat, niciodată. Să scriu sincer. Despre frumusețea aerului rece de afară, despre dorințele pe care în mod obișnuit nimănui nu le-aș spune, despre secretele de sticlă pe care le port mereu cu mine în buzunare, despre frumusețea fluturilor ce dau târcoale unui mort, despre lungimea ațelor păpușarului, despre trupuri crude și îndurerate care se unesc pentru o clipă ca-ncodru uitând de cartea din mână sau de părinți, despre lumina din care crește timpul și glonțul ce parcurge traseul spre tâmplă, despre cerul înstelat care se rotește repede, repede, atât de repede încât, amețit, cad în genuchi și aștept răsuflând tot mai ușurat, să îmi crească pieptul. Fumez, privesc pe fereastră și ar trebui să scriu sincer. Fiindcă lupului îi este foame și mănâncă picioare. Fiindcă mă grăbesc nicăieri. Fiindcă uneori și cei din jur pot asculta visele mele. Fiindcă visele mele poartă marame. Fiindcă adeseori nu deranjează pe nimeni că sunt singur.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!