Poeme de demult


***

Ciripit


Îmi amintesc nostalgic acei clopoței șoptind în urechea mea de copil micuț; sunt în floarea tinereții acum, dar se întâmplă să am din nou acel sentiment de certitudine, vesel… sentimentul unui copilaș lângă pieptul mamei sale, acum, Natura...
E aceeași iarbă verde, cea pe care mă odihnesc. O evadare, în miezul fericirii, să-mi crească întreaga mea ființă… Încă mai aud... clopoțeii aceia, coborând, tot mai jos, în urechile mele. Mă voi vedea într-o zi lăcrimând, pentru o iubită, Femeie, a planurilor astrale… Ah, încă mai aud acele infime fluierături ascuțite, micuțele păsări sosind lângă mine, atârnând umbre în micul brăduț, plantat în partea din față a casei, la nașterea mea. Inima-mi eliberează un oftat, dorindu-și o moarte-n tăcere, iar apoi, imediat, o naștere... Un copil... Vedea-voi eu aceeași mamă ce m-a crescut? Apoi, același tată, alergând dupa mine, prin jurul casei, sa mă bată? Voi râde, de data aceasta, spunându-le ceva prevăzut, cu mult înainte de a mă naște? Vedea-voi eu acelasi frate, ce acum, de mine-i departe și poate țipând, afirmând acum că are credință în Dumnezeu, iar când vorbesc de El, să nu mă mai contrazică? Dar voi râde, știind că eventual el iși urmează legea, iar apa, nu poate fi oprită din curgerea sa și este felul ei, natural… Picta-voi eu din nou, precum înainte, când aveam doisprezece ani și închizând o ușă, aruncându-i cheia, cărările mi-au fost limitate, de mă trezisem ca un câine vagabond? Dar o sa râd, ca și acum, căci pasiunea pentru Artă nu e stinsă, rămâne în mine, nemișcată, precum micul brăduț și cu ochii închiși, încerc să văd dacă de sus, de pe ramurile sale, păsărelele, vin, când le strig... Ele vin natural, fără chemarea mea… O oglindă… reflectă totul... Nu voi avea dorință de a mă naște iarăși, căci sunt deja viu și mort, în același timp. Sunt satisfăcut cu viața mea și… e la fel… La fel va fi și de mă voi naște din nou… Din moment ce sunt în floarea tinereții acum, resemnat, așteptând să îmbătrânesc. Știu că într-o zi, mă voi reîntoarce la brăduț dorind să regăsesc aceleași păsărele și le voi asculta cântecele lor toată ziua… Închizându-mi momentan ochii, căprui, cu pete negre, poate chiar argintii, ca ochii unui orb, voi reflecta cine-s eu, mereu... Un copil mic, făcându-și ocupație cu jucărioarele lui, dar de astă dată, jucându-se cu sunetele, având dorința de a retrăi în cântecele micilor păsări… ca un cântec de leagăn a unei povești de adormit copiii… Sunt deja parte a ei… acolo stau, căutându-mi sirena, strigând pe nume o balenă, pregătit să o întreb:
“ - Nu ai văzut-o cumva? “
Ar trebui să-ntreb păsărelele… dar, înțelege-voi limba lor? Prefer să le privesc printre crengile brăduțului, ascuns ca o umbră, în liniște… Ce ciripit incântător au ele! Ar încânta mintea oricui, precum un cavaler, curajos, gonind pe calul său, de la nord, la sud, din est, către vest, căutând o misiune... Ar trebui să întreb păsărelele care le e numele, stând acolo, sub copac, zâmbind… Să le strig… să vină la mine, să-mi încânte simțurile, cu ciripitul lor... Îmi voi înlăcrima ochii de veselie chiar și în cele mai triste momente, doar ascultându-le ecourile, în cercuri, venind, iar... și iar… Acele mici păsări… Vor fi prietenii mei…
Stau întrebându-mă acum:
“ - Ele sunt privighetori? ”
Unde e locul lor, dacă nu în câmpia magică plină de trandafiri…? Sau… ele sunt doar petale, în cădere? În acest caz le voi aduna pe toate, să fac o pătură, să-mi țină căldură…
Fi-voi eu același copil, mereu, arătând viața? Ar trebui să întreb păsărelele... Dar… în acest moment, prefer să stau în liniște , cu ochii închiși, ascultându-le simfonia…
Ciripituri...



©Th3Mirr0r