Dedic aceste file de jurnal părinților mei ”Basil și Paraschiva” cu toată dragostea.

Deschid fereastra amintirilor, privesc cerul speranțelor și pătrund în lumea sufletului meu....fluviul amintirilor îmi încarcă sufletul cu dragostea ce sălășluia, ce-mi dădea aripi să-mi deschid ochii minții în lumea căutărilor, în viața de zi cu zi. Fericirea o regăseam între paginile abecedarului frumos colorate, cu silabe atât de minunate....ma-ma, soa-re, floa-re, so-ră , fra-te, ....pe ta-ta nu l-am regăsit decât foarte târziu în lecțiile de istorie....îi reținusem opinia ”războaiele sunt făcute de dictatori”, atunci am auzit prima dată de Hitler, Stalin, Mussolini și nu înțelegeam, eram o copiliță ce privea orizonturile vetrei natale și-mi doream să știu de unde răsare soarele și unde pleacă pe timpul nopții. Aceste întrebări și multe altele....de ce noi avem patru anotimpuri? de ce oamenii sunt de rase diferite? de ce pe continentul African trăiesc mai multe rase de oameni? de ce există atât de mult nisip și atât de multe animale sălbatice? uriașe, agresive sau de ce elefanții uriași trăiesc și în apropierea omului? de ce oceanele și mările sunt atât de imense și adâncurile lor cunoscute doar de vietățile subacvatice care trăiesc fără lumină și rezistă la presiuni imense. Școala mi se părea locul unde pot afla răspuns întrebărilor mele, așa am crezut la început că pot deslușii și multe mistere, dar nu era așa. Fiecare materie de studiu îmi aducea mai multe întrebări și atunci când credeam că nu o să mai am atât de multe întrebări fără răspuns se iveau tot mai multe mistere, ce forță susține stelele suspendate? de ce este atât de imens universul? de ce nu putem comunica cu alte civilizații? de ce puterea gândului poate să călătorească atât de departe într-un timp atât de scurt. Erau atât de multe ”de ce-uri” în mintea mea încât șirul întrebărilor era fără sfârșit, într-un târziu am înțeles că este imposibil inteligenței umane să deslușească atâtea mistere și îmi linișteam mintea citind scrierile atâtor scriitori, poeți unde aflam atâtea povești de viață. Profesorul de muzică și de desen ne deschidea o altă portă, o lume fără atâtea întrebări, o desfătare în care mi se linișteau reveriile de căutare. Micuța copiliță trăia într-o lume dură fără timp de reflecții, de studiu. Tata știa un singur lucru ”dacă trebuie să mănânci, trebuie să și muncești”. Mama nu avea nici un răgaz de odihnă, trudea din zorii zilei până noaptea târziu ca să ne îngăduie câteva ore de studiu, și o făcea fără nici cea mai mică undă de reproș. Mama ne dădea totul, căldură, înțelegere, bunătate și totală dăruire. Eram cu toții fericiți și ne unea o dragoste frățească, doar tata cu duritățile lui ne umbrea fericirea. Mama îl respecta și chiar dacă nu era de acord cu duritățile lui inerente, provocate de o boală dobândită pe front îl îngrijea și îi înțelegea suferința. Foarte târziu am înțeles sacrificiu și iubirea care-i dădea putere. Mama se punea tot timpul în situația celui în suferință. Copilăria, adolescența, maturitatea au fost umbrite de lipsuri, marcată de suferința mamei care se sacrificase pentru noi toți cu o dragoste desăvârșită, ne hrănea cu iubirea ei și cu tenacitatea de a lupta cu valurile vieții. Niciodată nu am auzit un cuvânt de reproș, nici glume fără de rost. Arareori se așeza alături de noi la umbra unui nuc ce ne adăpostea de arșița verii și ne povestea de vremurile de mult apuse, copilăria ei animată de dorința de studiu, și prea multele obligații gospodărești, și bonă a fraților mai mici. Bunica din partea mamei nu a putut sacrifica o bucată de pământ pentru a plătii studiile mamei la oraș. Mama mea și-a acceptat destinul dar în sufletul ei a rămas cu convingerea că studiu îți deschide ferestrele minții, și ”Tu” poți realiza în viață mai mult decât cu forța brațelor. Munceam cu toții la câmp și pământul își revărsa recolta îmbelșugată dar niciodată nu ne îndestula....eram sclavii comunismului, toamna camioane și care cu boi transporta recolta în hambarele comuniștilor care ajunseseră să exporte totul pentru a plăti datoriile uriașe pentru industrializarea țării. Țăranul român trudea din greu pentru o bucată de pâine dar copii aveau șansa să studieze fiindcă se acordau burse de studii. Mama era fericită în felul acesta, știa că noi avem o șansă să studiem, o șansă pe care ea o pierduse. Bunica nu se putea lipsi de bucata de pământ, ea o ținuse ca zestre pentru fii și fiicele ei. Pentru mama avea intenții îndrăznețe, să o căsătorească cu un bărbat gospodar, și mai miza și pe frumusețea deosebită a mamei. Chipul ei părea coborât din altă lume, ințelepciunea, dragostea ei nu se regăseau în lumea aceasta, pentru mine a rămas simbolul moral al sfințeniei. Când a venit ceasul despărțirii de mama mea o parte din sufletul meu simțea o durere pe care nu o puteam stăpâni și atunci ca și în alte dăți, lacrimile durerii se mângâiau în rugăciune, simțeam iubirea și mângâierea mamei din alte lumi. Eram la rândul meu mamă, o mamă abandonată de un soț care avea alte criterii morale. Aveam două fiice minunate, ele îmi dăduseră atâta forță și curaj să înfrunt umilințe și dureri pe care nu le bănuisem niciodată. Mi-am iubit fiicele chiar și atunci când mă răneau. Inima unei mame nu poate să dăruiască decât iubire, inima unei mame adună durere și iubire, inima unei mame se dăruie în durere.

Tg.Mureș la 27.02.2013