întotdeauna forța muribundului te împinge spre idealul lacustru
mai puternică este ultima lui dorință decât voința ta de a trăi
și cu toate acestea nimic nu mai este relevant în această lume
în frumusețea templului alb asculți un vechi cântec gotic
după ce ai fost atât de aproape de moarte
spaima se îndepărtează cu pași de felină sătulă
trimițându-ți în dar melancolia omului
care le-a trăit pe toate de unul singur
rând pe rând celelalte iluzii se prăbușesc sub greutatea
numărului pentadic de la templul lui solomon
tu cine ești
eu sunt spiritul
dar tu cine ești
eu sunt cel care te caut
vrei să modelezi pământul să-l frămânți
sub tălpi alergând precum plozii după ploaia cu dinți
în vara de pomină picurându-ți felurite culori
printre degetele de plantă agățătoare
cântând după o partitură funestă
la pianul dezacordat al norilor
ce ți se oglindesc pe chipul lucios
tu care știi cum se îmblânzesc munții sticloși
după ce s-au lovit între capete
tu care ai înțeles pricina festinului și desfrâului
nu ți-ai mai putut regăsi liniștea metafizică
oricât ai fi vrut să renunți să nu mai mergi
ducându-ți crucea de lemn pe drumul calvarului
sufletul ți se schimbă și devine solzos ca lumina
privești prin tine ca prin altcineva și dacă te recunoști
nu ești tu acela care desființează lumea și o reclădește
prin imitația magică a zilelor de aur a nopților umbroase
și vii ale atlanților cum istorisește platon
aruncându-și lassoul direct de pe cal
în lumea lui orwell înveți să trăiești clandestin
te dezveți de numărul divin de înalte idealuri
lumea se clatină și doar tu
hamlet mai poți opri dezastrul