Vinu-i bun și face să dispară și bruma de frig, care hălăduiește pe ulița principală. Cu un gât de sifon, sorbit dintr-o înghițitură, îi dă vieții o altă culoare. Mai rumenă, chit că tot satul Stancea, de-a lungul, de-a latul, e cenușiu și parcă doarme direct în șure.
Nicu Pistol, cunoscut drept cel mai mare cântăreț din linguri, de pe linia Dunării, se simte bine. E mahmur, s-a cinstit și a tot cântat aseară, mai să rupă cordele țambalului. Și acum îl doare sufletul, cică a pus multă inimă, mai ales că popa s-a lecuit de jelit, of, of, abia pe la 3 dimineața, bulgăraș de gheață rece, iarna vine, vara trece... Habar n-are de ce se chinuie popa, e încă tânăr, nu-l trage ața la groapă și nevasta o are tot împielițată, plină de zvâc. Doar e directoare peste două școli și-o grădiniță. Nicu Pistol a avut, cum spune el, comandă, pe la fețele simandicoase ale locului. Așa că a tot ciocănit, ba din linguri, ba la țambal, iarna vine, vara trece și n-am cu cine petrece, of, of. Nici lăutăria nu mai e ce era odată! Are gumari verzi în picioare, n-are șosete și nu dă semne că ar putea să-l supere ceva. Se bucură când ne vede. Și limba i se dezleagă imediat cum zărește, printre cearcăne, sticla de vin, alb, plătită cu banii jos, ca boierii.
La Stancea, e provenit, l-a tras ața în satul ăsta rupt în coate. Ne spune că ta-su, când i-a fost de-nsurătoare, s-a luat după neamul muierii. Și-a venit din câmpie-n câmpie, adică s-a mutat câteva sate mai jos. Și el, normal, tot muzicant, așa că a avut de la cine să deprindă notele, mai luate după ureche, din zbor, că și păsările învață să ciripească nu după manuale, ci de la una la alta. Se laudă că a făcut școala de suflători, la Constanța, of, căci cu cine-am petrecut, măi, s-a dus și n-a mai venit, na, belea, vreme de 27 de luni, cât a fost în militărie. Școala asta de suflători, ca să aveți idee, înseamnă că e un loc unde înveți să sufli în goarne, leliță cârciumăreasă, of, ce dor, ce chin, ce jale. La nunți, era antamat în tinerețe, mândro!, iar la mijlocul ei, când se lăsa ceața printre meseni, pe la poarta dumitale, of-of, se mai ascundea, pe lângă uluci, cu câte o nănașă, mai în picioare, mai în ghionturi, că tot nașul, de beat, își băga sarmaua-n nas și măcar femeia aia să fie fericită și să rămână cu amintiri bune să te-nfioare pe șira spinării. Că altfel era păcat de coafură, de rochie și de pantofii cei cu toc.
S-a cinstit multă vreme Nicu Pistol cu doar câteva ore în urmă, mai cu vinișor și țuiculiță, iar acasă a ajuns numai cu 40 de gologani, bani cu care vroia s-o pună de-o prăjeală, dar nici de ăia n-a avut parte. Muierea, când a văzut bruma de bani, a pus mâna pe ei și a fugit, încă de dimineață, la oraș, să-și ia, spune lăutarul nostru, prafuri de dat în gât. Are astm, așa că respiră ca peștele când sare pe mal și vrea să se sinucidă, oap, oap, fir-ar mama ei de viață, lele! Acum, se mai duce pe la nunți doar închiriat cu ora. În rest, lumea a evoluat, pune boxele la calculator și imediat ulița se umple de trilurile lui Guță, de ce-mi curge lacrima, de ce nu te pot uita, o-o! Țambalul e moștenire de familie, e de la bunicul, de la tatăl tatălui, țambalul ăla e de pe vremea când încă nu se inventase zborul, nu se inventase nici automobilul, iar tot Bărăganul era acoperit de pădure, să tot fie un veac și jumătate de când a fost lucrat. Cu zdrăngănitoarea asta au mâncat cei din neamul lui pâine și au băut vin cu ulceaua, că și stirpea se încropește când ți-e inima caldă. Cântă, la țambal, auziți-aicea, orice, și de inimă-albastră, și de dor de ducă, și de pușcărie, pam-pam, bate-un vânt rece din baltă, la Chilia-n port, să vezi stuful cum se-nalță, să-l mai tai nu pot, of, of. Iar lui îi place orice cântare, căci și lumea e bună cum se pișcă puțin, cum se afumă și-ncepe inima s-o ia razna, lele, trece trenul printre munți, of, of, încărcat de deținuți, aoleo! Următoarea cântare o are la sfârșitul săptămânii, se duce să încălzească niște fotbaliști, vine echipa Rapidului prin satul vecin și parcă nici mingea nu mai poate fi șutată cu sete dacă nu-ți cântă muzicanții. Cel mai mult îl făcea să pătimească pe Mircea Dinescu, când venea prin bălțile Dunării, el e cel care i-a plătit gardul. Și tot el e cel care i-a cumpărat scaune, că i-a bătut la ușă, într-o zi, și l-a repezit: Bă, adu și tu un scaun, să stau jos. Și l-a văzut că a luat cu împrumutul de la o vecină, arză-o-ar focul de sărăcie, nană, săracul omul sărac, că la nimeni nu-i e drag.
Nicu Pistol a făcut 4 copii, pe acte. Dacă au răsărit în curtea lui, și-a zis că sunt ai lui, măcar că el pleca cu zilele și dormea cu capul pe țambal sau pe la vreo muiere căreia i se făcea milă de el, hai, hai, foaie verde bob năut, vai-vai-vai, fir-ai al naibii de iubit, că așa i-au fost vremea, tinerețea, soarta, căci abia când s-a mai scămoșat a început să stea mai mult prin arie. Dar au murit toți lăutarii de prin zonă, devine melancolic Nicu Pistol, el se mai ține pe picioare, s-a dus și Petrică Mau, s-au dus și lăutarii din Bogata, de peste câteva sate, acum asta mai face, se duce, se zbate, mai aduce o pâine pe-acasă. Acum, se mai fac doar obiceiurile, se însoțește alaiul până la biserică, se cântă nuneasca, bine-mi pare, nune mare, că ai tineri ca o floare, capii alaiului bagă mâna-n buzunar cale de o sută de lei, ce mai soare luminos, ce mai ginere frumos, și cam asta e toată orația, hopa!, ce mai lună luminoasă, ce mai mireasă frumoasă! Nu se mai joacă cearceaful, căci nu mai sunt vremuri ca mireasa să se țină fată-mare până îi vine mirelui mintea la cap că, vorba lui, mama din groapă mai e fată mare. Treaba merge simplu, ia-ți mireasă ziua bună, se dă o masă, acolo, o aripă de pui și s-a terminat nunta. Doar că la miezul nopții se mai cântă Vestea, ia-ți, mireasă, ziua bună, de la tată, de la mumă, de la frați, de la surori, de la grădina cu flori.
Nicu Pistol, născut prin 1949, tot mai poate să se țină pe picoare. Șprițul alunecă și viața, deși nu e nici 10:00 dimineața, e din nou frumoasă. A iubit ce i-a fost drag, iar primarul, Miki Gheorghescu, din Spanțov, asta ca să îi facă o plăcere, l-a dus și pe la televiziuni, așa că a cântat și pe-acolo cât să se bucure oricare, lele, fir-ai tu sa fii de murg, n-am putere sa te vând, le-le-le, acasă nu te mai duc, ori te beau, ori te mănânc. Din linguri, cântă de copil. Bunicul e cel care l-a învățat. Se aleg lingurile, se acordează, adică se îndoaie până când încep să scoată sunete cunoscute doar de el, după care Nicu Pistol începe să se lovească cu ele pe mâini, în coate, în genunchi, în frunte, pac-pac, pac-pac-pac, asta e toată arta lui, are capul numai cucuie de la lingurile pe care și le-a tot cărat pe unde a nimerit, că și concurența a fost mare, în satul lui, la Stancea, s-au pomenit 45 de lăutari și nici o cârciumă, așa că și el trebuia să nu fie ca oricare. Ori te beau, ori te mănânc, ori intru cu tine-n crâng, se aude glasul lui Nicu Pistol, încălzit de vinul iute și înghițit pe stomacul gol, le-le-le, că începe să răsune toată ulița principală, se animă și mâna de cârciumă, se animă și aerul rece, așa că și noi ne întunecăm la față și parcă ni se deschide sufletul, câtă vreme lăutarul, alb, pletos, încălțat în gumari, de culoare verde, tot strigă în urma noastră, mândro, că dragostea e boală grea, vine moartea și te ia, și tot nu mai scapi de ea, le-le-le, le-le!