Să presupunem că doar o dată în viața dvs. ați trece peste sfânta prejudecată care face casă bună cu rațiunea omului precaut și ipocrit, a arivistului normal care sunteți și dvs. în cazul în care faceți parte din grupul majoritar al oamenilor care plutesc și vor pluti poate și la naufragiul oricărui Titanic al societății actuale. Adică să fiți din nou acel copil care încă judecă cu inima și vede limpede ce e drept (în sens ideal) înainte ca adulții să îl oblige să utilizeze raportorul lor valoric corupt.

Vai, nu mă întrebați dacă în ziua de azi trăim într-o zonă de penumbră preapocaliptică, fiindcă e prea dureros pentru mine să descriu ce simt sau ce cred despre moravurile epocii actuale în care, să spun drept, pentru mine Sodoma și Gomora sunt metafore prea blânde. Dar, conștientă de faptul că poate mă înșel, încorsetată fiind în concepțiile mele puritane de fată bătrână, las pe alții să vorbească în acest sens. Eu vreau să țintesc doar un anumit punct sensibil al gândirii dvs., acela legat de autoritatea paternă sau maternă.

Știu că sunt posesoarea nefericită a unui diagnostic psihiatric, oferit drept răsplată pentru inocența și puritatea mea, ori poate naivitatea mea veți spune dvs., la numai 21 de ani, cu toate că nimeni în locul meu nu ar fi putut ghici ce se ascundea în spatele aparențelor care mă înconjurau. Așadar gândirea mea, și poate și ce scriu acum aici, pot fi considerate patologice sau simptomatice sau morbide sau patognomonice, etc. În mod nedrept. Nu aveți decât să mă închideți cu forța în cămașă de forță, cum ați mai făcut de multe ori, deși nu îmi doresc acest lucru. Nu aveți decât să ridicați osanale oamenilor prin natura lor violenți, care aplică barbaria și abuzul de putere în cazurile de acest gen.

Oricum eu tot voi scrie ca întotdeauna adevărul, niciodată nu am exagerat sau dramatizat inutil. Cazul meu e un caz de multiple abuzuri și încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului, care nu există oricum decât ca ideal și nu sunt respectate în societate. Una dintre cele mai dureroase crime asupra mea e cea a părinților mei asupra mea. Efectiv părinții au aplicat torturi îndelungate și oribile asupra mea din 1984, când aveam 13 ani și m-au luat să stau cu ei. Ceea ce eu nu am reușit să înțeleg în 30 de ani este de ce societatea ca întreg mi-a refuzat dreptul la viață și a urmat indicațiile părinților mei care au spus direct, citez: „Noi suntem părinții tăi și dacă vrem avem dreptul să te omorâm”. Ce părere aveți despre astfel de părinți sau despre astfel de societate care lovește copilul nevinovat timp de zeci de ani, imitație perfectă a abuzului parental asupra tinerei persoane? Știu că aici e vorba despre mine și sunt subiectivă, dar vreau să atac ipocrizia și prejudecata societății legat de ceea ce pot fi părinții. Este tabu să îți critici îmod onest și rațional părinții sau să spui adevărul chiar dacă ei te chinuie zilnic. Doar copilul e considerat schizofren sau altfel de nebun. Amintiți-vă totuși povestea lui Alice în țara minunilor sau povestea soacrei cu trei nurori. În ultimul caz era totuși o soacră și primea un tratament extrem de crud și poate nemeritat din partea nurorilor. Dar când e vorba de o mamă naturală dar vitregă față de copil, vi se pare normal să considerați copilul sclavul ei sacrificat, oricât de bun sau inteligent ar fi copilul. Sistemul social, instituțiile statului sunt de asemenea natură. Deci părinții mei aveau dreptate când spuneau că mă pot omorî dacă vor. Și în povestea lui Alice, ducesa este un caracter instabil și nedrept care abuzează copilul neputincios și care prin urmare e respectată și lăsată să își crească copilul cum vrea ea. În cazul copiilor abuzați de părinți, ei primesc diagnosticul psihiatric în tinerețe, după care sunt oarecum tratați drept imaturi întreaga viață (fiindcă maturitatea înseamnă putere și autonomie în societate), fiind legați de voința și toanele părinților numiți în mod absurd și dureros „aparținători”, ca să nu li se spună stăpâni.

Cu tristețe recunosc că eu nu pot fi nici mare moralizator, nici mare reformator, să schimb sistemul considerat bun de marea majoritate despre care povesteam la începutul acestei scrieri. Doar vă rog să fiți conștienți de aceste fapte altădată când veți mai lovi în oamenii nevinovați, în cazul în care nu știați deja povestea lor...poate se mai poate totuși face ceva, poate se poate arăta că uneori copiii sacrificați (de fapt uciși lent și dureros) erau oameni posibil de valoare în societate. Poate se poate trece uneori peste sacralitatea absurdă a ideii de mamă, care poate fi autoarea unui infanticid inutil uneori. Poate se pot face unele excepții uneori.

Eu nu am fost Socrate pentru a merita o moarte asemenea lui, nu am avut niciun fel de activitate intelectuală publică și niciun amestec în interesele puterii politice sau administrative din vremea mea.