Dragii mei, pentru mine toate anotimpurile sunt minunate și au farmecul lor divin, dar iernile, iernile cu perucile lor elegante și veșmintele dantelate de zăpadă imaculată, întotdeauna le-am admirat și așteptat cu toată inima mea de copil neînțărcat la timp…
Iubeam diminețile încremenite de frig și tăcere privite pe fereastră, care apoi brusc se inviorau spre bucuria tuturor, pentru că iarna scotea oamenii și copiii din casă mai mult pentru distracții decât pentru lucru ca în timpul verii.
Iarna cum nu aveam prea multe de făcut, mă ispitea joaca, ca nimeni alta. Așa că făceam ce mi se spune pe lista verbală lăsată de părinți înainte de a merge la serviciu și apoi liber. Îmi era greu până mă puneam pe treabă, apoi totul mergea strună, ca să nu fiu în criză de timp. Aprinsul focului dimineața și întreținerea lui în cursul zilei, îmi era mai greu, fiindcă trebuia să tai lemne cu toporul, deși eram o mânușe de copil, dar tata mă trata ca pe băiatul lui, probabil că și-a dorit unul, dar a avut noroc de două fete cucuiete.
Parcă și acum aud cum scârțâia zăpada sub picioare din cauza gerului de afară și mi se lipeau nările de frig, când duceam lemnele pe braț în casă, unde aprovizionam soba de încălzit, dar niciodată nu treceam pe sub streașina casei până nu luam un țurțure de gheală să il ling ca pe o înghețată.
În casă făceam traba care mi se potrivea, apoi în curte la fel, în rest, libertate, iar de lecții...
Când ningea mult și stratul de zăpadă se îngroșa, măturam trotuarul curții și la poartă obligatoriu, nu cumva să râdă vecinii de noi că suntem gospodari codași. Iar dacă aveam nenorocul să nu-mi fac treaba bine, tata foarte amabil, mă invita să mai repet încă odată toată manopera.
De animalele din ogradă scăpam repede, deși aveam multe și de toate. Le dădeam cu drag de mâncare, pentru că le iubeam, le curățam cotețele, și le certam așa cum mă certau și pe mine părinții, când nu făceam treabă bună.
Cu învățatul nu mă omoram prea tare, eu mă zbăteam să-mi termin treaba cât mai repede, ca să am mai mult timp de joacă.
Iarna, strada mea era cea mai frumoasă, decât toate străzile din împrejurimi și se chema ca nimeni alta, strada Mihai Eminescu, la cerea tatii, care era prieten bun cu primarul orașului din acele vremuri, fiindcă tata era obsedat de filozofia marelui poet.
Strada mea, avea atâta suflet și era atât de zgomotoasă din cauza gurilor noastre sparte, ale copiilor, că bieții părințiI abia se puteau odihni, când lucrau în schimbul trei. Fiindcă strada era în pantă, era numai bună de săniuș și lucrul acesta atrăgea copii de pe toate străzile lăturalnice și apoi ține-te frate, nu mai încăpea nimeni de noi.
Mașini nu erau în vreme aceea, decât foarte puține în tot orașul, până în zece la număr, așa că toată strada în lung și în lat era a noastră a copiilor, să ne zbenguim cum dorim și cât vrem, fără ca părinții să ne poarte grijă. Abia intram în casă seara târziu, dar asta se întâmpla numai dacă eram înghețați de frig. Iernile atunci erau lungi și geroase, nopțile negre ca smoala, dar înstelate cum astăzi nu se mai văd.
Când era senin, în lumina lunii, țurțurii lungi și groși care înconjurau strașinele caselor căpătau culoarea curcubeului și ne îmbiau să-i culegem, ca pe niște flori. Stelele și Luna erau mari, luminoase și se vedeau așa de clar pe cerul nopții, că îmi venea să le privesc la nesfârșit ca un astronom.
Pe strada mea deseori mirosea a fum de lemne arse sau de cocături tărănești de îți lăsau gura apă, fiindcă mamele pe vremea aceea erau foarte gospodine. Toate acestea lucruri îmi fermecau copilăria și îmi umplea inima de bucurie. Îmi aduc aminte, că nu era geam la casa noastră fără flori de gheață pe care să nu le topesc cu respirația mea caldă, ca să văd ce se petrece afară în stradă.
Câți țurțuri, am mâncat doamne, de sete și poate de foame, numai să nu trebuiască să intru în casă, de teamă că nu mai sunt lăsată la joacă.
Seara târziu, când nu aveam încotro și eram înghețată sloi întram în casă cu tristețe și de fiecare dată plângeam de durere mîinilor și picioarelor, care îmi erau aproape degerate de frig.
Îmi amintesc, că mă punea mama la gura sobei să mă încălzesc și din toate hainele mele ieșeau aburi ca dintr-o locomotivă, când se dezghețau eram udă leoarcă și roșie în obraji ca focul. Sora mea deși era mică, știa să râdă de capriciile mele nestăpânite.
Dar uitam repede de toate necazurile și a doua zi, iar o luam de la capăt. Dacă mă trimeteau părinții seara după un braț, două de lemne, ca să ne ajungă toată noaptea, fugeam repede în stradă în păpucii de casă, făceam câteva ture cu sania, apoi mă dădeam pe gheață de câteva ori și numai când credeam eu, duceam lemnele în casă.
- Unde supărarea ai stat atâta ? Mă întreba tata ispititor, deși știa răspunsul.
- Ai adus lemnele direct din pădure ?
- Tu nici acum nu știi ticule, că pe Ica dacă o trimiți undeva uită să intre în casă, complecta cu ironie mama și avea dreptate.
Păi cum să stau eu în casă, măi fraților ? Când auzeam, cum mă strigau copiii afară să mă duc la săniat. Þi-ai găsit să lipsească Marte din post. Băieții mai mari de pe stradă aveau schiuri și când aveau chef, suia pe ele câte trei copii ca să îi plimbe, printre care și eu și zburam ca vântul pe drum și peste tranbulinele de zăpadă, dar mai și luam câte o trântă de neuitat.
Păi, cum să rezist chiar eu tentației ? Doamne, iartă-mă ! că îmi plăcea așa de mult joaca și mă distrau de minune copiii veseli, prietenoși și plini de energie. Doar prietenia este orhideea sufletului.
Câteodată legam săniile una de alta și făceam teleșanț, cum spuneam noi pe atunci, iar cel mai mare băiat de pe stradă îl conducea. Conducătorul teleșanțului avea obiceiul de a întreba copiii:
- Cine are curajul să stea în fața teleșanțului ?
- Eu ! eu ! Strigau copiii mai curajoși.
O dată am strigat și eu grăbită, de frică să nu-mi ia altcineva locul…
- Ai curaj ? Am fost întrebată.
- Da, am răspuns eu, fără să mă gândesc la vreo primejdie sau că sunt foarte sumar îmbrăcată.
Nu prea știam de frică, suportam orice consecință.
Și dragii mei într-una din zile, mă pune Mamonul, să nu zic Dracul, să mă urc pe sania din față, care era cea mai mare, uitând că sunt în păpuci de casă și în rochița cea nouă, care mi-a făcuse mama pentru zile mai bune și cu care ieșisem la poartă să fac parada modei ( cum făceau toate prietenele mele, când aveau haine noi ) Nu-mi trecuse prin minte că mă voi da cu sania, dar n-am rezistat ispitei și m-am urcat în teleșanțul plin de copiii pornind cu toții din deal spre vale ca fulgerul. Cam pe la jumătatea drumului, săniile teleșanțului s-au dezechilibrat și coborau în zigzag, căci drăcușorii de pe ele nu aveau astâmpăr, cântau, urlau, se împingeau, până când sâniile s-au desprins pe rând și fiecare copil a zburat de pe ele după noroc; în șanțurile de pe marginea drumului, răsturnați și izbiți de garduri, de podețe...Iar eu moțata, am ajuns în gardul de sârmă înghimpată a vecinilor de peste drum. Nu m-am lovit așa de rău cum se putea, dar când mi-am văzut rochița spintecată toată în față, m-am apucat de plâns, ca de toate durerile de măsele. Ceilalți copii care m-au auzit, au crezut că mi-am rupt vreun picior, sau vreo mână, dar eu plângeam că nu mai am rochiță bună și ce-o să-i spun mamei.
În jurul meu s-au strâns toți copiii din stradă, ca la circ. Unii râdeau de mine, alții mă consolau, dar m-au ajutat să mă ridic, căci schiopătam, dar rochița era defapt durerea cea mai mare.
După toată întâmplarea, am intrat cuminte în casă și am avut grijă să-mi ascund bine rochița în dulap, ca să nu de-a mama de ea.
Într-una din zile, mama mă apostrofă:
- Icușor, acum, de ce nu îmbraci rochița cea nouă ? Pentru ce ți-am făcut-o ?
- Nu-ți place ? Că m-ai zăpăcit de cap, să-ți fac rochiță și acum nu o porți. Și astăzi pot descrie croiul rochiței vișinii cu floricele galbene, așa de rău mi-a părut după ea, mai ales că nu o purtasem niciodată până în ziua cu pricina.
- Lasă, că o îmbrac eu altă dată, am răspuns cu o jumătate de gură simțindu-mă vinovată…
- Cum adică ? mă privi mama suspicioasă.
- Ori, ai aranjat-o deja, știa că am talent la rupt haine.
- Dacă a văzut că mă codesc s-a dus ață la dulap să scoată rochița,
că era Duminica și trebuia să mergem într-o vizită la niște prieteni de familie. Numai atunci aveam prioritate la hainele noi.
Când a văzut mama cum arată rochița, a încremenit.
- Cum ai reușit minune să aduci rochița in halul ăsta ?
- Dacă o vede tată-tău, să-ți faci testamentul....
- De frică am început să plâng și i-am povestit mamei totul și cum am căzut, dar nu am reușit să o impresionez deloc, pentru că făcuse un mare efort financiar, ca să-mi facă rochiță nouă.
Aveau mari cheltuieli cu casa noastră, care era nefinisată.
Așa că am suportat consecințele: bătaia, care era prima pedeapsă de pe listă, apoi mi se dădea mai multe lucruri de făcut în gospodărie și cea mai cruntă pedeapsă era să fiu ținută în casă, când toți copiii se jucau in stradă. Apoi Duminica o petreceam în haine de toată ziua, că fata nu mai avea rochiță bună pentru vizită, cum era obiceiul casei. Eram o familie foarte modestă, nu aveam prea multe haine de schimb, dar erau curate, călcate și cârpite, dacă era cazul. Dar cum toate sunt trecătoare, îmi trecuse și mie și mamei necazul, iar tata a aflat foarte târziu despre rochia ruptă. Că de, copil cuminte și babă frumoasă, n-ai să vezi.
#
Altădată, în zilele cu zăpadă multă și mai puțin geroase, ne oboseam toți copii să facem un fel de igluri cu mai multe intrări și apoi ne întâlneam cu toții în mijlocul lor mergând în genunchi, că altfel nu puteam înainta, iar unii copii mai răutăcioși se urcau deasupra pe ele cu picioarele și ne stricau jocul sau cădeau grămadă peste noi, cei care eram sub mormanul de zăpadă. Joaca, joacă, dar se lăsa dragii mei și cu câte o bătaie cu bulgări între două tabere de copii, de numai părinții ne mai puteau descăiera.
În alte zile ne sfătuiam copiii să ieșim seara târziu, când nu eram văzuți de părinți, cu căldările cu apă și să aruncăm pe trotuar, ca să refacem gheața pe care unii vecini presăra cenușă și sare să nu alunece când mergeau la serviciu sau în oraș, căci vă spun drept, rar se întâmpla să treacă o iarnă și să nu își rupă vreun vecin mâinile sau picioarele.
Dacă aveam norocul să ne prindă vecinii, când aruncam apă pe trotuar, ca să înghețe, era vai de noi. Ne alungau și ne spovedeau de toată strada ziceai ca ia foc, dar asta se întâmpla numai după ce odraslele lor intrau în casă, că și ele participau deseori la năzbâtiile noastre de grup, doar nu erau îngeri.
Dar noi ceilalți drăcușorii împielițați nu ne supăram prea rău, mai mult ne întărâtam și râdeam de bieții oameni, care făceau spume la gură de nervi. Eram copii prostuți, nu prea cântăream ce e bine și ce e rău și făceam haz de necaz din orice lucru. Toate ca toate, dar îmi aduc aminte de o zi de iarnă pe care n-am s-o uit până mor.
Dar mai bine să vă povestesc:
Așa cum vă spuneam mai sus, de câte ori era necesar, împrospătam gheața de pe trotuar, fără de care nu începeau jocurile noastre de iarnă.
Aveam pârtia de săniuțe pe partea dreaptă și pe stânga a drumului iar pe mijloc părtia de ski, pârtiile de săniuțe erau despărțite de trambulinele pe care săreau schiorii, apoi de o parte și alta a drumului erau trotuarele mărginite de șanturi mari și podețe de lemn pe sub care curgea apa, căci pe vremea aceea nu era canalizare pe stradă.
Pe trotuarul din stânga a drumului, în urcuș, era o limbă de gheață lungă de vreo treizeci de metri sau mai mult, de care noi copiii eram foarte mândrii, fiindcă era manopera noastră. Când ne dădeam drumul din vârful dealului pe gheață și porneam unul după altul, nu mai avea loc nimeni de noi și strigam la oameni să fie atenți și să se ferească :
- Hepa !!!, hepa !!!
Căci de oprit, nu ne mai putea opri nimeni, aveam viteză prea mare. Dacă se întâmpla ca unul din copii să se împiedice din greșeală, toți ceilalți cădeau peste el și se făcea un morman de copii, de haine, de nu mai știai ce era acolo în grămada vie ca un furnicar, iar mie îmi era mai mare dragul să văd o astfel de scenă în care nu mă prea băgam.
Dar eram veseli, sănătoși, frumoși și râdeam unii de alții din orice gest, câteodată mai și plângeam, că doar nu eram ușe de biserică să scăpăm mereu nevătămați din toate gafele. Deseori săream cap în zăpada de pe șanțuri, ca în apă, vara la strand, ne frecam cu zăpadă, ne băteam cu bulgări, ce să vă spun, într-un cuvânt eram copii vioi, fericiți dar și înghețați de frig.
Într-o zi, când joaca era în toi, a ieșit din curtea vecinilor de vizavi, bunica unui prieten de joacă, care avea în mână o farfurie de tablă cu iahnie de fasole boabe, caldă, ce voia să o ducă bărbatului ei, cu care locuia la câteva case mai sus față de nepoți. Când a văzut bunicuța ce se petrece în stradă și câți copii treceau pe gheață prin fața ei și-a dat seama că nu are nicio șansă să treacă printre noi și a început să țipe, să ne blesteme de mama focului și să ne trimită acasă pe toți, dar ți-ai găsit de cine să fie ascultată… Biata bătrână vorbea singură, că noi nu aveam timp să o luăm în seamă, ziceai că avem normă la turele făcute pe gheață.
- Dați-vă la o parte ! măi spurcaților ce sunteți…
- Nu vedeți că trebuie să trec pe trotuar și nu pot de voi împielițaților.
- Mi se răcește mâncarea lui moșu din cauza voastră, hirea-ți ai dracului să hiți…
Și bătrâna disperată striga din poartă cât putea de tare, dar fără efect, căci săraca nu avea curajul să pună piciorul pe trotuar. Cred că avea Parkinson, că îi tremura capul de ziceai că-i pleacă de pe gât, iar mâna în care ținea farfuria de tablă, ziceai că acum, acum se răstoarnă cu fasole cu tot, așa de tare îi tremura.
Bătrânica era amărâtă că moșul ei era bolnav și nici ea nu era mai bine… Dar ce știam noi copiii...Durerea altuia este cea mai ușoară durere, pentru că nu o simți. După ce ne-am mai potolit, bătrânica s-a încumetat să părăsească poarta și să ducă mâncarea lui moșu, care precis o aștepta flămând, oricum iahnia de fasole, cred eu, se răcise de mult timp.
Făcuse un pas mic pe trotuar, doi, dar pe al treilea nu mai apucă să-l facă, căci alunecase pe gheață și se trezi căzută jos cu blidul de fasole în poala, iar între picioarele groase și crăcănate, avea trunchiul teiului din fața porții.
Dragii mei, cred că vă imaginați ce s-a întâmplat după această scenă; râdeam toți copiii ca niște nebuni, parcă eram intoxicați de spiritul umorului și ne trânteam în zăpadă leșinați de durerea râsului, iar în aer pluteau blestemele bătrânei, care ne crăpa timpanele urechilor.
Pe poalele largi și negre erau numai boabe de fasole lipite ca niște mărgele, căci înghețaseră imediat de ger, baticul i se sucise pe cap, șuvite cărunte de păr îi căzuse pe frunte, de ridicat nu se putea ridica, că era prea grasă și probabil că se și lovise, iar noi apucații râdeam de ea că altceva nu știam.Vă spun drept era un tablou de neuitat.
Până la urmă tot noi împielițații am ajutat bătrânica să se ridice și să-și vadă de drum. Nu aș putea uita această întâmplare niciodată și nici tabloul ei, așa cum nu am uitat că rupeam câte două ghiozdane într-un an școlar; unul iarna, că îl foloseam drept sanie și făceam economie de mers și unul în trimestrele următoare. Nu mă omoram cu învățatul, învățam din zbor, cum spunea tata, dar rupeam ghiozdane, uniforme și caiete cât alții copii în doi ani de școală. Eram un talent rar și prăpăstios. Părinții mei de multe ori cădeau pe gânduri…Eram un pachet de energie nesaturat, poate cu un simț al umorului prea exagerat, căci râdeam din orice nimic, lucru care pe tata îl scotea din sărite. Dar familia fără surâsul copiilor este ca biserica fără clopote și sfinți.
#
Așa îmi petreceam eu și ceilalți copii de pe strada mea zilele de iarnă, pe vremea mea și în timpul liber, Dumnezeu știe când mai și învățam...
Îmi plăcea iarna când intram în casă, de la joacă și era cald, iar în sobă ardeau pocnind lemnele uscate, sau din cuptor ieșea miros de cartofi și mere coapte, sau mirosea a vin cu scorțișoară și rachiu fiert cu piper, cu care se mai răsfățau părinții mei și vecinii lor în serile când aveau chef și timp de povești. Mama mai fierbea uneori boabe de cucuruz într-o oală mare a cărui miros îmbietor se împrăștia în toată casa, apoi le strecura, punea zahăr peste ele și îmi dădea să mănânc și cum veneam înghețată de afară… Vai, Doamne ! ce mă mai încălzeau și mă ungeau pe suflet.
Altă dată mama și tata făcea cocoșei sau floricele, chemau câțiva vecini cu care se aveau mai bine și mâncau împreună, se omeneau cu câte un pahar de vin, iar apoi se apucau să povestească din amintirile tinereții lor și râdeau cu poftă de se auzea până în stradă, iar eu eram numai ochi și urechi să nu-mi scape ceva din limbuția lor greu stăpânită.
#
Alte amintiri de aur, erau sărbătorile sfârșitului de an, când se apropia Crăciunul și Anul Nou. După ce toții ai casei făceam curățenie generală, se apuca mama de făcut mâncare și prăjituri.
Doamne, dar frumos mai mirosea, când intram de afară în casă: a sarmale fierte în oală de lut, a friptură de porc și cârnaț afumat, piftie de porc sau răcituri (că în fiecare an, părinții mei tăiau cel puțin doi porci mari) a supă de găină de casă, a cozonaci, etc. Îmi aduc aminte că așteptam Crăciunul și pe Moș Crăciun ca pe Dumnezeu. Nu era cratiță sau farfurie să nu o ling înainte de-a fi spălată, când făcea mama mâncare sau prăjituri, lucru pentru care de multe ori primeam câteva linguri de lemn peste degete. În cea mai mare cameră din casă, tata instala pomul de iarnă, înalt până în tavan, care niciodată nu lipsit de pe listă cât a trăit el.
O chema pe mama, mă chema pe mine și pe sora mea să-l ajutăm la împodobit bradul, care întotdeauna era deosebit de frumos. Eu vopseam nucile cu bronz, sora mea făcea beteală multicoloră, căci învățase la școală, cum să împletească hârtia creponată, puneam agățători la bomboane, la globuri, la biscuiți și la mere, apoi împodobeam pomul pe crengile căruia aruncam ici acolo ghemotoace mici de vată albă, care să imite fulgii de zăpada, iar apoi când bradul era gata împodobit, eu priveam pe furiș cam ce avem de ciupit de pe el, până după sărbători.
Cât timp se lucra la împodobitul bradului de Crăciun, toți din casă repetam colinde vechi pentru Ziua cea Mare a Nașterii Domnului Iisus.
Apoi așteptam nerăbdătoare pe Moșul darnic, poveste în care am crezut cu adevărat până am fost destul de mărișoară. Moș Crăciun ne aștepta ghemuit lângă pom și în timp ce părinții colindau și aprindeau lumânările apoi scânteietori-le de pe crengile bradului, moșul ne punea să spunem poezii, ca apoi să ne dea cadourile. Când ajungeam în dreptul Moșului casa și noi ai casei trebuia să sclipim de curățenie,să avem haine noi, unghii tăiate, părul aranjat sau împletit în codițe și după ce Moșul ne făcea o verificare de rutină, abia după aceea ne dădea darurile râvnite. Credeam poate mai mulți ani în Moș Crăciun, dacă nu-l prindeam pe vecinul nostru îmbrăcându-se pe ascuns în Moș, căci mama avea putere de convingere și știa să ne de-a explicații, atunci când eram suspicioasă eu sau sora mea Camelia, adorata familiei, care avea o fire foarte sensibilă comparativ cu mine.
Dar odată dezvăluit secretul Moșului, care mă fascinase ani la rând, parcă nu mai avea același farmec Sărbătoarea Crăciunul, deși ne bucuram de cadourile primite.
Pe atunci, înțelegeam mai puțin spiritul divin al tradiției și cam totul se rezuma la cadouri și mâncare mai bună. La fel de mult îmi plăceau colindătorii, care veneau la noi și umplea toată casa cu mulțimea colindelor, iar veselia Crăciunului se încingea de seara până dimineața, că la noi era de obicei ultima stație a colindătorilor. La noi în casă toți oamenii se simțeau bine. Părinții mei erau gazde darnice și primitoare de musafiri. Nu-mi amintesc să fi ieșit cineva din casa noastră neomenit cu ce aveam mai bun. La fel se întâmpla și de Anul Nou, când veneau copiii cu plugușorul sau cu capra, de care mi-era tare frică, mai ales, când se apropia de mine să mă muște, lucru care îi distra mult pe interpreți. Astfel pot spune că zilele de la Crăciun și până la Anul Nou treceau foarte repede și mă întrista plecarea lor, a acelor zile minunate după care se termina vacanța de iarnă și iar trebuia să merg la școală. Iar tata simțind că nu mă trage inima către carte, îmi spunea deseori patetic :
- Ica ai fost în cămară azi ?
- Nu, De ce tăticule ? Întrebam eu mirată.
- Păi să-ți iei o bucată mare de slănină, când mergi la scoală…
- Da ce să fac cu ea, tăticule ?
- Cum ce să faci ?
- Să ungi școala, să o mănânce câinii, că știu precis, că nu-ți place să înveți.
Când mi-a spus prima dată acest lucru, cu tonul lui patetic aproape am crezut și l-am întrebat pe tata foarte bucuroasă în sinea mea:
- Tăticule pot câinii să mănânce atâta perete ?
- Cum să nu, spuse tata, cu umor sec.
- Pentru tine se poate orice...
Credeam cu tărie tot ce spuneau părinții mei, de aceea eram dezorientată. La ei vorba era vorbă și cuvântul cuvânt !
Dar m-am dezamăgit repede, căci mi-am dar seama, că au râs de naivitatea mea.
Și dragii mei, așa au trecut anii de aur ai copilăriei mele, repede ca gândul, cum nu mi-aș fi dorit. Dar din timpul celor petrecute, m-am ales cu un rucsac de amintiri de neuitat, pe care simt nevoia să-l împărtășesc dar și cu cei șapte ani de acasă bine instruiți, zic eu.
Eram săraci față de alte familii din oraș, dar mai bogați spiritual decât mulți alții. Acestea au fost câteva crâmpeie ale amintirilor mele de iarnă. Amintiri, care sunt pentru mine un tezaur de fapte cu sufletul viu.

Și zburând pe săniuță
V-am spus povestea drăguță,
Ce-a fost și numai este,
Decât file de poveste.
04–10–2004