Mulți dintre prietenii mei sunt medici și știu.
Majoritatea însă sunt sau vor fi cândva pacienți și nu știu.
Există o percepție relativ diferită asupra bolilor, actului medical și activității medicului din perspectiva doctorului și cea a pacienților, ceea ce conduce la câteva mituri în care aceștia din urmă, mulți dintre ei în orice caz, ajung să creadă.
Un prim mit este acela că „toate analizele” sunt posibile, pot substitui gândirea (a medicului, dar adesea a pacientului) și te asigură că vei fi bine îngrijit. De fapt nu se fac și nu se pot face niciodată „toate” analizele și, deși o listă mare de analize poate crea pacientului sentimentul de securitate și de recunoștință față de medicul care le-a prescris (indiferent cât de mare va fi devizul unui astfel de balot de analize normale) eu personal nu m-aș bucura să fiu îngrijit de un medic atât de dezorientat cât să ceară toate analizele posibile, în speranța unei idei, mai degrabă decât câteva analize bine direcționate.
Al doilea mit important este cel conform căruia toate bolile se pot vindeca. În fapt doar un număr mai degrabă mic de boli se vindeca complet și fără urmări, majoritatea bolilor se pot doar ameliora, lasă sechele și sensibilități și necesită eforturi și preocupare, ale medicului dar mai ales ale pacientului pentru a putea rezulta într-o funcționare cât mai bună. Majoritatea bolilor nu sunt ca răcelile copilăriei, care treceau cu ceai de la mama și stat acasă de la școală cât o rezultantă de genetică deficitară, factori de mediu mai mult sau mai puțin controlabili și stil de viață excesiv pe care știința modernă le poate prelungi și atenua suficient, mai ales la cei care urmează prescripțiile, își ameliorează stilul de viață, dau timp, energie și inteligență cât să priceapă natura și remediul parțial al bolii. Dar o viață de fumat nu poate duce la boli de plămân vindecabile, o viață de afumături își poate lua tributul de cancere digestive și o viață de băut nu poate fi restaurată de transplantul de ficat.
Al treilea mit care recură în discursul pacienților mei este cel privind intensitatea, semnificația patogenică și nocivitatea stressului pe care îl îndură. Pentru un medic ce nu consultă piloți de încercare, pușcăriași sau trupe de comando primesc destul de des relatări privind intensitatea stresului resimțit de vreo bucătăreasă, de viața grea a vreunui inginer sau de destinul tragic al vreunui funcționar de bancă. Într-un fel este de înțeles, având în vedere că și din perspectiva mea există două tipuri esențiale de stress – al meu, care este chiar intolerabil și al altora care poate fi măsurat, ușor compătimit, dar în esența lui eu îl găsesc ceva mai suportabil.
În fine ultimul mit la care mă opresc este cel conform căruia medicul ar ști vreodată complet și fără nici o urmă de îndoială ce are pacientul, cât de grav este și ce să-i facă acestuia. În fapt doctorul este un biet detectiv al cărui scenă a crimei este uneori mai clară, alteori mai confuză, în care interviul cu victima depinde de inteligența, modul de gândire, capacitatea introspectivă și credințele acesteia, în care indiciile sunt uneori evidente, alteori sărace sau confuzionante. Cu toate acestea medicul trebuie să pună cap la cap răspunsuri convingătoare, atât pentru el cât și pentru pacient în contextul în care uneori nu sunt clare nici măcar întrebările. Toate acestea cu o atitudine care să dea încredere și să transmită empatie, în ciuda riscului și fricii de a nu comite vreo eroare. În fapt pacienții scapă din vedere că medicul formulează și verifică permanent ipoteze și că o eventuală concluzie la care ajunge este doar o probabilitate și nu o certitudine, necesitând feed backul permanent al faptelor obiective.
Nu vreau să se înțeleagă de aici că nu e bine să faci analize – pentru că este și dacă tot dai sânge e preferabil să faci o baterie cât mai completă de analize (doar că termenul de „complete” e unul calitativ, nu cantitativ, și se referă la analizele cele mai adecvate, nu cele mai multe). Nici că bolile nu se vindecă, mai ales dacă prin vindecare pricepem o viață funcțională, ce trebuie să țină cont de starea de sănătate la care vârsta, stilul de viață și moștenirile ereditare ne-au condus. Nici că stressul nu există (deși cu toții știm că este la fel de inevitabil ca emoțiile la măritiș). Și în nici un caz că medicul (bun) nu știe ce face căt să percepem că medicul cel mai bun nu este în nici măcar o clipă Dumnezeu.