Ce realizez astăzi, de ziua îndrăgostiților (sau mai bine zis în ziua în care americanii au decis să facă din ziua sfântului Valentin un haloween cupidonic și lucrativ din punct de vedere comercial), parțial cu regret, parțial cu realism, este că există o diferență de nuanță între a iubi și a fi îndrăgostit.
A fi îndrăgostit trebuie că se referă și se aplică primelor luni sau ani de interacție cu aleasa sau alesul. Este perioada in care iubitul este haios când e băut, nu bețiv incontinent, iubita îngrijită, nu paranoică cu machiajul și unghiile și neînțelegerile doar un pretext de împăcare copulantă. Din ochii iubitei curge o lumină strălucitoare căreia nu-i poți rezista și căreia chiar dacă i-ai rezista ar fi cu totul inutil, dacă iei în considerare trupul de zeiță și frumusețea sa inegalabilă. Din partea cealaltă gesturile iubitului sunt perfecte, atenția și interesul lui cu siguranță indistructibile și timingul lui ireproșabil.
E greu să ai amintiri urâte din această perioadă, de asta ne aducem aminte cu drag de perioadele îndrăgostirilor noastre, oricât de dezastos ni se termină 90% din relații.
A iubi înseamnă mai mult ca profunzime, mai puțin ca intensitate.
Acuma știi că fardul pe chipul ei nu e cu totul inutil, că vocea ei suavă dispare uneori când întârzii acasă și poți rezista luminii din ochii ei, dacă la televizor e meciul decisiv. Știi că atenția lui variază cu momentul zilei și al lunii, că uneori mai trântește cu replica-n fasole, râzând apoi prostește și că uneori, nici de l-ai ruga s-o facă anume, nu ar găsi momente mai proaste să facă sau să ceară ceva.
Dar în ciuda tuturor acestor scăderi continui să te reprezinți în cuplu, te simți confortabil acolo și nu l-ai schimba.
Îndrăgostitul este flacăra furnalului invizibil în care intră 2 individualități diferite și iese un aliaj cu proprietăți schimbate, mai mult sau mai puțin durabil. Iubirea este legătura intermoleculară ce menține (sau nu) acest aliaj în fața eroziunii timpului.
Sunt două lucruri diferite și ar trebui sărbătorite separat.