Nu mă pricep defel la astfel de lucruri, ceea ce am scris eu despre acea revoluție, pe ici pe colo, este legat de suferința pe care am trăit-o ca un om simplu, mai degrabă "outsider". Poate că acum am nevoia de a sintetiza încă o dată fiindcă am impresia neplăcută că unele fragmente s-au șters, deși știu că nu mi-a folosit deloc să scriu despre viața mea. Am avut la începutul vieții ideea vagă că o parte din suferințele mele de natură "paranoică", adică lovituri din partea celorlalți, s-au legat de aspecte politice, lucruri care interesează anumite grupări de oameni. Interesele politice ale oamenilor ("zoon politikon") pot fi adesea exacerbate.

Nu pot scrie teorie despre mișcările social-politice dar probabil că uneori în societate apar anumite tensiuni psihosociale care duc la mișcări de masă cu caracter politic. În viața unui om sunt aproape inevitabile războaiele și revoluțiile, fiind vorba de mai multe decenii de istorie. Adeseori oamenii au așa zise pasiuni politice sau revizioniste legat de istorie, fiindcă unele evenimente implică diferite costuri materiale sau umane. Despre revoluția din 89 se zice că aici în țară a fost sângeroasă, spre deosebire de alte țări, dar eu nu pot povesti despre aceasta, pot scrie doar despre ceea ce am trăit eu, și nu a fost defel ușor pentru mine.

O parte din ceea ce am înțeles după mai mulți ani a plecat de la lectura tardivă a cărții "Poveste despre două orașe " de Dickens. Un fapt care m-a impresionat legat de experiența mea era că o anumită femeie din țara revoluționară (Franța) tricota și avea un rol conspirativ. În vara lui 89, când au început necazuri mai mari în viața mea, familia m-a bătut o noapte întreagă chiar pe data de 14 iulie (comemorare a căderii Bastiliei), fiindcă refuzasem să merg la examenul pe care nu l-am putut pregăti (ulterior tata mi-a spus că a plătit bani medicului care locuia deasupra, dl.A, ca să fiu admisă oricum), ceea ce m-a făcut să glumesc legat de căderea Bastiliei (chiar numele străzii unde aveam să lucrez în condiții grele ca bibliotecară în 2007), fiindcă atunci se împlineau 200 de ani de la Revoluția franceză. Atunci am crezut în mod stupid că era o zi a libertății și pentru mine, fiindcă mi se părea că nu mai trebuie să mă prefac sau să mint legat de o iubire a mea față de un meditator (mi se părea un fel de minciună și aranjament rău al vieții faptul că eu trebuia să iau banii părinților pentru niște meditații la care îmi pierdusem de fapt posibilitatea de a intra la facultate și mi-era tare greu din cauza aceasta).

Nu am simțit defel înainte de 89 că societatea se apropia de un anumit moment de schimbare, deși existau niște tensiuni ciudate, cel puțin în jurul meu. Se spune cred că mișcările revoluționare (sau așa era teoria marxistă, incriminată mai apoi) sunt pregătite de schimbări sau tensiuni economice și declanșate de nemulțumiri ale populației legat de aceasta, un anumit rol având și ideologiile sau cultura în sens mai larg a populației. Ceva din aceste lucruri s-a petrecut și în viața mea. După revoluție nașul meu comenta că într-adevăr explicația este că acel sistem economic nu mai era funcțional. Înainte de aceasta, încă de când eram mică, în familie erau discuții interminabile pe teme așa zis politice, fiecare având anumite pasiuni negative, centrate mai ales pe familia Ceaușescu, fostul președinte înainte de 89. Eu nu suportam deseori și încercam să mă ascund în altă cameră sau în curte, fiindcă familia avea obiceiul, spre finalul meselor cu sau fără invitați, să vorbască urăt și înfierbântat, deseori scârbos despre cuplul prezidențial și rar despre alte persoane ale "clasei politice". (Ceva de genul -cum își ține doamna p... în mână și multe altele). Erau ce-i drept de multe ori beți. Când eram mică mamaia spunea , deși era împotriva regimului politic, că Ceaușescu are totuși dreptate în ce privește pacea și înțelegerea între popoare și în ce privește grija egală pentru oameni (atunci se pare că veniturile oamenilor erau mai apropiate), fiindcă o mamă nu poate să își iubească un copil mai mult ca pe altul. Erau și metafore în familie pe această temă. Tot când eram mică, mamaia îmi spunea odată într-o seară că ar trebui să țin minte că istoria se repetă(?!) și altă dată că în general în istorie toate imperiile mari au avut perioade de creștere și apoi de diminuare. Atunci eu am întrebat, fiindcă era vorba că Rusia (U.R.S.S.) și America (S.U.A.) erau un fel de imperii, dacă și Rusia va avea aceeași soartă. Mamaia, care gândea ca și tata că Rusia e un uriaș cu picioare de lut, mi-a răspuns că da, iar când am întrebat dacă și America mi-a spus că da, dar ceva mai greu. Încă de când eram copil au început să discute critic legat de materialele de propagandă audiovizuală, repectiv de faptul că televiziunea era împânzită de idei sau imagini legate de fostul președinte, așa numitul cult al personalității. Eu m-am gândit la un moment dat că bietul președinte nu este decât un fel de om chinuit de regim, mai mult decât ceilalți, obligat să joace acest rol în societate. O paiață tristă de care îmi era milă. În ce privește mărfurile de pe piață, atunci lipsurile nu erau evidente, precis existau și citrice și cafea și ulei sau alte alimente de bază , îmi amintesc că am fost și eu la cumpărături în anii aceia. Un alt lucru neplăcut, care mă plictisea uneori, era faptul că familia asculta posturi de radio străine, în special faimoasa Europa liberă, dar eu nu am încercat să ascult astfel de post și prinsesem o adevărată ură (sau poate neplăcere accentuată și uneori dispreț )față de politica vulgarizată pentru unii oameni în casele lor. Nu îmi amintesc de când au început să apară idei de frică de securitate, ca mecanism opresiv care pedepsea inclusiv oamenii care ascultau radioul! Poate că și această idee ducea la nevoia unora de a gusta fructul oprit. Propaganda posturilor publice, din câte îmi amintesc, nu era centrată defel pe criticarea capitalismului, cum după revoluție cei care au urmat s-au centrat pe criticarea comunismului. Nașu spunea odată că și el fusese persecutat inclusiv pentru faptul că avea barbă, ceea ce îl făcea să pară mai "cosmopolit". El nu era membru de partid (exista atunci un partid unic, comunist, și se spunea că oamenii intrau mașinal în acel partid pentru că așa aveau avantaje profesionale sau erau scutiți de persecuții din partea securității statului- eu mă gândeam să nu intru în viitor, deși se spunea că partidul avea mulți membri. El s-a autodizolvat după revoluție și a fost interzis, eu râdeam că asta nu e democrație, dar nu înseamnă că preferam comuniștii, în măsura în care existau cu adevărat; eu acum cred că nu existau de fapt. Nici nașa nu era membru de partid. Mama nu era (era membru al Frontului de Democrație și Unitate Socialistă), dar tata era. Părinții nu ascultau Europa liberă decât rar, mai ales mama. Atunci au început să circule și bancuri pe teme "politice", cu intersectare cu radioul, spuse parcă pe ascuns. Era vorba uneori și de bancuri cu dispreț față de alte națiuni, de pildă despre Armenia și mai încolo despre Moldova. Chiar și despre americani se glumea (era o poveste veche cu "vin americanii" și în satul bunicilor mei) sau desigur despre sovietici, fiind pe vremea aceea războiul rece; eu aveam concepții pacifiste legat de ideea de război rece, dacă pot fi numite așa, iar tata spunea că americanii sunt mai tari poate dar rușii sunt mai deștepți. El nu prea se amesteca în discuțiile politice ale celorlalți decât la sfârșit uneori și afirma că el stă cuminte în banca lui, nu înțelege ce au ceilalți cu el.

Din 84 a trebuit să stau cu părinții, dar nu am scăpat complet de discuțiile lor politice de la mese de sărbători sau aniversări. Aproximativ de atunci cred că au început să apară niște fenomene negative care au alimentat ulterior ideile din timpul revoluției. Au început treptat să dispară mărfurile de larg consum de pe piață - treptat, într-o anumită ordine, până la produse de bază alimentare. Se dădeau rații un timp. Magazinele se goleau și se dezvoltase un sector puternic de economie subterană - oamenii începeau să se "descurce", achiziționau produse "la negru" sau apelau direct la gospodării țărănești. Din ce în ce, oamenii păreau să fie amenințați cu inaniția, din câte se povestea și păreau că se tem să discute și despre asta.(Aici în București există, am aflat mai târziu, și un loc numit odinioară circul foamei). Dispariția produselor la vedere era însoțită și de bancuri care coalizau emoțiile populației împotriva regimului (eu vorbesc aici de experiența mea!). Fiindcă odată am găsit surprinzător pui afumat pe piață fără coadă, mi s-a părut atunci că o parte din populație era manipulată de unele idei false despre alimente și cozi la alimente, dar nu m-am gândit că s-ar pregăti vreo revoluție. Un timp am și uitat, nu am mai vrut să mă gândesc. Am stat și eu la cozi și am cunoscut modul în care oamenii deveneau răi, animalici, din cauza aceasta, acuzându-mă și pe mine că mă bag în față, peste rând. Mama lucra în oficiul de deservire al corpului diplomatic (asta era ceea ce mi se cerea să declar dacă eram întrebată, fiind un fel de secret la ce ambasadă lucra sau profesia ei exactă). Din această cauză părinții mi-au spus că sunt în pericol de a fi urmărită de securitate, ca și pentru faptul că aveam rude în străinătate (uneori le-am scris scrisori, dar mai mult în copilărie, după aceea tata mi-a interzis). Tata spunea că nu trebuie să merg la biblioteca franceză, dar eu m-am dus. Se spunea că mama are posibilități de hrană din cauza serviciului, dar eu vedeam și în rest că oamenii din jur (unii) păreau să se descurce și parcă exagerau lipsurile, rezultând tot un fel de propagandă, conform definiției din carte. Mama se mândrea cu faptul că ea ne hrănește și că îi ajută și pe alții mai nevoiași. Odată mi-a spus să îl întreb chiar pe meditatorul meu dacă ar vrea niște carne și eu am întrebat stânjenită, dar el a spus că se descurcă. Altădată i-am dus cadou pentru fetițele lui o cremă de ciocolată străină pe care o primisem eu și am văzut că el avea în baie un pahar gol de la una similară. Simultan am înțeles că există în familie ideea că mama este securistă, probabil datorită serviciului. Spuneau că toți românii care lucrează la ambasade sunt securiști sau au legătură cu securitatea. Tata spunea și de o mătușă cu același prenume cu mama că era. Se părea că fantoma securității mă urmărea, simțeam o tensiune neplăcută legat de anumite idei care trebuiau să rămână ascunse. Chiar la școală unii colegi (cei din spate, care mă înțepau că eu voi avea probleme psihiatrice) aveau anumite idei politice, unul vorbea despre securitate (că un coleg anume ar fi...cu multe subînțelesuri), iar celălalt coleg mi-a adus odată acasă o casetă cu muzică și cu un cântec cu aluzii despre războiul rece și tocmai atunci tata a venit pe nepusă masă acasă și l-a luat la rost. (Tata spunea despre Gorbaciov că fiind însemnat pe frunte, înseamnă că este un om predestinat sau așa ceva.) Primul coleg, L, stătea în spatele meu, el vorbea și cu colega O care mi-a dat cadou o carte a lui Kant (Scrieri moral-politice). După revoluție l-am sunat din nevoia de ajutor și comunicare și l-am întrebat (el avea o mașină nouă și m-a dus la grădina zoologică atunci) dacă e posibil să existe dispozitive care să transmită sunete la distanță, fiindcă mi se păruse că era ceva în fotoliu acasă și fiindcă cineva mă amenințase cu acest lucru. (După mai mulți ani, când am renunțat din cauza mass-mediei la serviciul de profesoară la liceu, l-am întâlnit pe stradă împreună cu altă fostă colegă). Numai câțiva colegi au intrat în locuința mea, L de exemplu mi-a spus că ar pune o bombă blocului meu. Tot L fusese și în vizită la colega mea de bancă la spital când fusese operată tiroidian (ea avea hipertiroidie, iar eu hipotiroidie). Am auzit că și actorii sau alți artiști făceau glume legat de regimul politic și alimentar, îmi amintesc că am comentat puțin cu o prietenă I, anumite manifestări rebele nu mai știu ale cui, și ea era tare emoționată.

Eu eram mai rece cred, dar prea tânără pentru a fi imparțială complet. Nu îmi amintesc să fi vorbit vreodată despre politică, fiindcă oricum nu aveam păreri despre aceasta. Odată știu că în timpul acelei iubiri a mea, în 89, mi-am spus că eu nu am motive să mă plâng de regim, fiindcă fiind prea tânără cunoscusem mai degrabă partea bună, nu fuseem persecutată politic și eram mulțumită că aveam biblioteci garatuite și unele distracții. De-a lungul anilor 84-89, am mai observat că se modifica treptat și grila de programe tv, care în copilărie mi-a oferit totuși anumite bucurii (inclusiv filme mai drăguțe). Programele tv au început treptat să se diminueze cantitativ și calitativ, astfel încât oamenii au început să își așeze antene pentru bulgari. Până și cărțile au început să se dea pe sub mână, nouă ne aducea mătușa aceea cărți destul de bune unele. Colega mea de bancă părea și ea să mă invidieze pentru faptul că eu am ce mânca, mai mult ca ea. Zicea că și ea s-ar fi îngrășat în locul meu, dar nu mă credea legat de ce sufeream, zicea că despre părinți nu e voie să vorbești de rău. Odată m-a amuzat întrebându-mă dacă m-aș intimida sau cum aș reacționa dacă m-aș întâlni cu Ceaușescu sau domnia sa, nu știu cum l-a numit, și eu i-am răspuns în mod serios că nu cred că aș fi excesiv de emoționată, știind că și el este un om ca și ceilalți. O profesoară de franceză cu care făceam meditații avea odată pe birou un portret al lui Ceaușescu cu coarne supraadăugate, care îl făcea pentru mine să semene cu un diavol - uimită și oarecum temătoare am întrebat-o despre ce e vorba, dar nu a vrut să îmi răspundă, sau a încercat să se "eschiveze" ca și cum nu era nimic. Aceeași doamnă mi-a propus după 89 să mă ajute să lucrez ceva în munca de corectură literară, dar ulterior s-a răzgândit. Și mie nașul meu îmi punea coarne în fotografii de mică și apoi colega I, în glumă.

Fac o paranteză aici să scriu despre anii de liceu puțin. Eu eram copleșită de torturile atroce din partea părinților, care se prefăceau totodată că realitatea nu există și nimic nu e adevărat, după toate că mă băteau aproape zilnic și făceau scandaluri monstruoase. Eram încă tânără și fragedă. În liceu învățam la clasa A de matematică fizică. Colegii erau unii dintre ei tocilari cuminți ca mine, în timp ce băieții în majoritate și o parte din fete alcătuiau un grup de gașcă și petreceri, care nu ne băga în seamă pe noi ceilalți. Nu îi invidiam prea mult. În realitate cei de gașcă disprețuiau implicit fetele cuminți și liniștite cum eram eu. După mulți ani, la întâlnirea de 20 de ani în 2009, am primit și eu un film făcut în ultimul an de liceu cu colegii mei de atunci. Am vizionat filmul și am fost oarecum șocată de ceea ce erau ceilalți colegi pe la spatele meu, fără ca eu să fi putut bănui atunci. Erau dezmățați și răi. Consumau alcool în clasă și făceau multe prostii, aveau comportament exagerat de lipsit de control și "miștocar" dinadins. Unii dintre ei, printre care prietena mea A, la care țineam mult, se distrau cu un caiet, care apare în film, cu multe porcării și caricaturi, poate despre profesorii de atunci sau alți colegi, oaemeni pe care eu și fetele cuminți îi respectam cu adevărat. Erau oricum monstruoși în film, mai am și acum filmul.

În 88 meditatorul meu a spus de la început ceva ce m-a uimit și anume faptul că unii oameni sunt nebuni legat de politică (vorbea de Ceaușescu și de faptul că oamenii râd unii de alții). Zicea că unii zic de noi că suntem nebuni și noi zicem de ei... Eu nu am înțeles. Apoi el nu a mai făcut nici un fel de aluzie legată de politică, în afară de una indirectă, prin faptul că citea Taras Bulba, carte pe care am citit-o și eu ulterior, descoperind că nu prea avea aluzii psihologice directe, era o narațiune uscată. Îmi amintesc că se spunea la un moment dat că bărbatul este moale ca talpa dacă e vrăjit de o femeie, sau așa ceva. Era unul din rarele lucruri de acest gen în romanul lui Gogol. În primăvara lui 89 începuse un lanț al revoluțiilor în Europa de Est, dar în casă la mine nu s-a prea discutat, eu nici nu îmi amintesc, fiindcă aveam destule probleme oricum legat de acea iubire și nu mă interesa politica, cred că v-ați dat seama că aveam aversiune chiar. Față de colega O eu m-am plâns odată de singurul lucru care mi se părea nedrept (din ce știam) legat de fostul regim, și anume faptul că oamenii nu pot călători în străinătate (țara mi se părea o închisoare). (După 89 numai o singură dată părinții mi-au propus să merg cu ei într-o excursie în Turcia, dar eu am refuzat fiindcă mă învățasem minte din excursia în 84 în U.R.S.S. când fusesem chinuită urât și era mai plăcut să scap puțin de ei.) O, care avea un bunic istoric și locuia unde făceam meditații într-un bloc vecin, a părut a fi mai înțeleaptă atunci și a zis că ei nu i se pare acest lucru deosebit de rău, fiindcă un om ar putea să se mulțumească cu imagini fotografice sau filme. După ani am auzit că ea a devenit psihiatru pentru copii.

În vara lui 89 tata m-a întrebat în mod total absurd (parcă așa paranoic nu mai fusese până atunci) cu cine vreau să fiu sau pe cine aleg, Rusia sau America, iar eu i-am spus că aleg țara mea iar el a zis că această țară nu poate să mă susțină, nu are destulă putere sau așa ceva și cred că a insistat să aleg una dintre superputeri, țipând, și eu nu mai țin minte precis ce am mai spus. Mi-a mai urlat odată că eu vreau imposibilul, adică acela mai mic să aibă putere mai mare și că țara asta nu trebuie iubită, fiindcă este o țară de c..., eu nu știu ce îmi vor face și eu nu am crezut. După ani tata mă ataca cu diverse idei aberante legate metaforic de evenimente social-politice, pot să dau și exemplul "ce, tu vrei să n-avem ce mânca". Tot în aceeași vară sau în 90, chiar mama, care până atunci nu mă atacase în mod "paranoic", mi-a spus că eu sunt un c..., nu am decât să citesc o carte despre Ecaterina a II - a a Rusiei și voi înțelege! (ea avea un accent mai ciudat când pomenea de Rusia). Reamintesc, dar poate e mai puțin important, că în vara-toamna lui 84 am fost într-o excursie în U.R.S.S. de două săptămâni, a fost înfiorător din cauza scandalurilor lor (de exemplu mama s-a descălțat în Piața Roșie) cu care nu eram obișnuită încă, în rest mi-a plăcut. În aceeași perioadă și poate și după un timp, am observat că pentru unii din familie sau cunoștințe era o modă de a pleca în U.R.S.S., de unde se întorceau cu diverse amintiri, mai ales aur, aspiratoare, căciuli de blană și poate vaze decorative de tip indian. Chiar și eu am un inel de aur de acolo. Îmi amintesc gluma pe care o făcea chiar familia S, cu care am avut probleme legat de moștenire, ori poate și alții - "asta e căciula mea și n-o dau la nimenea".
În toamna lui 89 am plecat (noiembrie - decembrie) la țară la bunici. Acolo am avut probleme mari legate de eterna problemă feminină. Mă durea atât de rău încât am comparat situația cu o naștere. Mă târam pe jos, transpiram de durere... Într-o zi din decembrie, zi în care am aflat apoi că au început fenomenele sociale la Timișoara (mă tem că era chiar 15 sau 16 decembrie), am avut ocazia să observ un fenomen natural deosebit de impresionant în grădină și anume un apus de soare în care culoarea roșu intens se scursese pretutindeni, acoperea ca un văl întregul cer...probabil nu mă credeți, și eu am stat atunci să privesc cu ochii mirați de jur împrejurul grădinii timp de multe minute fiindcă știam că nu voi mai vedea așa ceva o viață întreagă. La întoarcere a trebuit să iau trenul înapoi spre București. Pe drum, în tren, erau persoane agitate care discutau se pare despre ceva ce se întâmplase la Timișoara, ei păreau să se înțeleagă între ei. Eu nu pricepeam nimic. Am ajuns acasă și părinții au spus și ei ceva despre acele fenomene, dar nu anticipau căderea regimului. A urmat un miting la care tata spunea că fusese, cu Ceaușescu la tribuna fostului Comitet Central (CC). Am auzit că mitingul s-a sfârșit cu manifestații de protest față de evenimentele de la Timișoara, în care au existat victime. Eu nu am fost la acel miting, absolut cert.

În ziua de 21 eram ca întotdeauna prinsă de probleme legat de viață și aveam într-adevăr multe și grele. Nu mai știu ce s-a întâmplat atunci, dar îmi amintesc că seara a venit la mine acasă I. Ea era foarte agitată și venea din piața Universității, unde spunea că fusese, de fapt era încă în desfășurare, o întrunire stradală și că oamenii scandau împotriva lui Ceaușescu și a regimului și că era o atmosferă extraordinară (poate și cântau, nu mai știu), era multă lume și ar trebui să merg și eu spunea ea. Apoi a plecat spre casa ei. Eu m-am gândit un pic dacă să merg sau nu și cred că am hotărât nu, deși oricum părinții nu m-ar fi lăsat, și aveam multe probleme de viață. După aceea am intrat și eu treptat în agitație, simțeam cum ceva inexplicabil mă cotropea emoțional, absolut sigur. Atunci cred că și părinții au început să discute despre asta, iar eu am prins atunci niște posturi de radio străine (cum am spus în rest nu ascultam, atunci eram curioasă). Ascultând, tensiunea mea emoțională creștea. Târziu în noapte s-au auzit niște zgomote pe stradă, așa că am ieșit pe balcon și am privit, eram singură pe balcon și la alte ferestre erau puțini oameni - treceau niște tineri, bărbați cred, scandând furioși, cu glasuri subțiri "șobolanii!" și "au tras în noi!" și atunci eu, în înfierbântarea mea tinerească mi-am mușcat mâna, considerând în sinea mea că nu sunt șobolan cum insinuează aceia.(Acum îmi amintesc că atunci când am fost cu mama la Hamlet, cu actorul Caramitru în rol principal, stăteam pe un scaun pe scenă și m-a impresionat replica "un șobolan!" când Hamlet în omoară pe Polonius). Seara am mai ascultat probabil puțin radioul și de furie și totodată fiindcă veneau sărbătorile, am început să fac niște cozonaci cu rahat după rețetă din Sanda Marin, o carte veche a mamei, și am stat noaptea târziu, nu mai știu sigur dacă am dormit acea noapte iar cozonacii mi-au ieșit buni, dar nu am apucat să gust din ei.

Dimineața, pe 22, am plecat la plimbare, nu mă gândeam că plec la revoluție. Eram puțin curioasă să văd ce atmosferă este în oraș. Am plecat spre dreapta, spre magazinul Bucur Obor. Aproape de intersecția mare era o florărie pe dreapta. Am intrat și am constatat că lumea era calmă în magazin, cred că nu discutau nimic și mi-am cumpărat garoafe roșii ușor deschise, mai multe. Apoi m-am gândit să merg la piața mare să îmi cumpăr mere și am luat de acolo mere ionatane, soi care nu îmi place. Era o zi exagerat de caldă pentru sfârșit de an, eu eram într-o fustă subțire și veche fiindcă oricum nu aveam haine și pantofi negri din clasa a 7-a sau a 8-a care încă mă încăpeau, chiar dacă nu credeți. Aveam 56 de kg, cea mai redusă greutate din viață. După aceea m-am gândit să nu mă întorc direct acasă, să mă mai plimb puțin și am mers către Piața Iancului, unde stătea I. Cred că am simțit atunci că se întâmplă ceva și am traversat apoi spre B-dul Republicii, actual Carol (și parcul Libertății a devenit Carol). La colțul străzii, lumea a început să se agite și să se cumuleze în grupuri strigând că a căzut Ceaușescu, ceea ce a creat anumite intenții subite...oamenii păreau să știe că acum trebuie să meargă undeva. (La același colț de stradă într-o iarnă ulterioară când nu găseam brad de Crăciun, cineva binevoitor mi-a aruncat de la etaj o creangă.). Am plecat atunci și eu împreună cu ceilalți spre centrul orașului, fără să înțeleg ceva, dorind doar să fiu informată, să văd ce se întâmplă, dusă de val dar și de necazurile mele de acasă, unde trăiam ca într-o închisoare. Nu am avut abslout nicio vină că am mers atunci acolo. Agitația și entuziasmul mulțimii creșteau pe drum. În dreptul bisericii armenești au început să bată clopotele, crescându-mi și mie emoția. Când am ajuns la piața Universității câteva glasuri din mulțime (poate lideri ad-hoc) au început să întrebe unde să mergem acum? La CC spuneau unii, la televiziune alții și cred că mai era ceva, dar nu mai sunt sigură. Eu am ales să merg la CC, fiindcă era mai aproape și credeam că voi vedea mai multe acolo.

În piață au fost ziua momente mai calme, au fost multe discursuri la tribună, îmi amintesc unul dintre liderii politici, Ion Iliescu, ulterior președinte și poate a fost și primul ministru ulterior, Petre Roman, de care oricum urma să mi se spună că este o cunoștință a acelei profesoare de franceză de care am vorbit că avea poze mâzgălite cu Ceaușescu. Nașu spunea destul de nemulțumit că Petre Roman e jidan. O colegă din facultatea de psihologie, internată și ea la psihiatrie cu psihoză post partum, îmi povestea că fusese colaboratoare la un ziar și luase interviuri legate de sataniștii de la Constanța și altul soției lui Petre Roman. Au fost și mașini de teren pe 22(tancuri) cu manifestanți cărora le-am aruncat, într-o efuziune copilărească, garoafele mele roșii dar am păstrat mult timp până azi unele uscate de atunci. Au fost întruniri ad-hoc și discursuri în piață. În mulțime erau agitatori- formatori de opinie și sloganuri, care erau foarte siguri pe picioare și pe ce scandau (unul chiar lângă mine se așezase) - de exemplu "pluripartidism" și spuneau că toată lumea știe că asta va fi o țară capitalistă. După alegeri l-am auzit cu neplăcere pe președintele Iliescu, vorbind despre niște manifestanți de atunci în mod sigur ca despre niște vite care se adăpau, la televizor. Seara au fost alte evenimente. Lumea s-a împrăștiat spre case, dar eu, cu un grup restrâns, am rămas. La un moment dat a venit și un actor celebru, Caramitru pe care îl urmărisem în Hamlet și care venise în mai-iunie la mine la liceu cu ocazia centenarului morții lui Eminescu. El este cel care se plângea cu durere de faptul că biserica Kretzulescu, monument de arhitectură, este supusă tirului de trasoare, care înflăcărau cerul nopții. Mult timp clădirile avariate atunci nu au fost renovate, unele păstrează cicatrici. Tot el se plângea de arderea Bibliotecii Centrale Universitare (cât am tânjit eu după ea, studentă 13 ani prin facultăți...) care la un moment dat îmi atrăsese și mie privirea și compătimirea. Am fost și eu în mulțime și am scandat și eu cu ei împreună fiindcă așa simțeam eu că este mai normal, dată fiind situația, căci nu știam că sunt filmată, cum mi-a spus cineva ulterior că s-a întâmplat. O mătușă m-a văzut la televizor. La un moment dat au început tiruri cu gloanțe asupra pieței și un tânăr m-a luat de mijloc și odată cu mulțimea care țipa am dat ocol pe brânci sau cocoșați pieței, cred că alergam inversul acelor de ceasornic. Eu m-am enervat atunci pe protector fiindcă mi se părea că nici acolo nu sunt lăsată în libertate sau independență și că sunt și acolo urmărită, după tot ce pățeam în rest. Oricum nimeni nu era atins de glonț. Așa că l-am împins deoparte pe acel tânăr și m-am străduit să rămân singură. M-am gândit atunci că ar fi bine să adun niște gloanțe și cartușe goale în sacoșă, pentru a avea un reper de memorie, ca Hansel și Gretel. Le mai am și acum. "noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu ne câștigăm libertatea noastră." Apoi am ajuns în alt moment după un colț al clădirii, fiindcă așa mi s-a cerut (erau unii care direcționau manifestația). Acolo am fost acostată de doi indivizi care mi-au spus ceva șocant și anume că ei au venit să o protejeze pe lady, cuvânt pe care mi-l mai șoptiseră unii când m-au dus părinții în septembrie 89 la mare la Neptun. Aceia mi-au cerut insistent să merg acasă, fiindcă ei știu că părinții mei sunt îngrijorați, ceea ce m-a înfuriat mai tare și m-am hotărât să rămân. Aveam în sacoșă mere și le-am mâncat, cred că am dat și unei fete sau altora. A venit și o mașină cu pâine la un moment și s-a împărțit pâine. Treceau pe la ureche zvonuri gen "armata e cu noi" și nu mai știu cine e cu noi,parcă miliția, ca și cum populația cucerea redute treptat. S-au împărțit și manifeste xeroxate pe care le-am păstrat. Mama, la ordinul nașului meu mi-a luat din dulap ziarele din primele zile după 22 decembrie. Eu am ieșit pe străzi în zilele imediat următoare revoluției, când era ger de -20 grade și am cules toată recolta de publicații, dar în zadar, îmi pare sincer rău că mi le-au luat. A fost adus și un cadavru în piață, în jurul căruia lumea s-a strâns, părea maroniu de la distanță și lumea zicea că este terorist...după aceea a fost mai mult timp o modă legat de teroriștii revoluției și erau alcătuite brigăzi de pază în blocuri de locuințe (chiar și vecinii de sus, care mă chinuiau prin zgomote zi și noapte după vara lui 89, au apărut la noi la ușă și o lăudau pe fata lor cea mică, pe nume tot Cristina, pentru curaj).

Stând atâta timp acolo în piață, am simțit nevoia să urinez și am întrebat-o pe vecina mea de lupte ce crede că aș putea face și ea a spus că nu e grav și pot să îmi fac nevoile și prin chilot după colț, ceea ce am făcut. Dar a fost mai rău când am simțit nevoia să fac cealaltă nevoie și atunci am observat cu uimire după un timp că se deschid ușile CC-ului și câteva femei intră, așa că am intrat și eu. Înăuntru atmosfera revoluționară era complet diferită, acolo mișunau sau stăteau pe fotolii sau scaune indivizi mai degrabă tineri și de tip semi-intelectual din câte țin minte, unii dintre ei urmăreau televizorul, dar eu nu cred că mi-am dat seama nici atunci ce se întâmplă și am profitat de faptul că acolo era un WC. Când am ieșit m-am gândit că nu mai are rost să rămân cu clasa aceea "conducătoare", privilegiată, mai bine să ies la oamenii de afară, unde oricum se observă realitatea mai bine. Am ieșit și am continuat să sufăr cu ei, cred că vă dați seama că nu era ușor și oricum eram murdară și obosită și cu ciorapii deșirați. Temperatura a scăzut treptat în acea noapte. Spre dimineață, devreme, am plecat destul de amărâtă spre casă. Am trecut prin piața Amzei din apropiere unde am constatat cu mirare că erau țărani care ședeau lângă mere și care m-au întrebat ce se mai întâmplă, tot se mai bat ăia și eu am confirmat, s-ar putea chiar să fi cumpărat mere din nou. M-a impresionat calmul mioritic al acelor țărani. Am plecat din nou spre casă pe strada pustie și la un colț era într-adevăr un bărbat cu o armă...eu nu aveam decât gloanțe în sacoșă și am mers mai departe și nu mi s-a întâmplat nimic, el a mers pe stradă la stânga, prin spatele hotelului Dorobanți.

Acasă am fost primită cu multe țipete, a fost un adevărat scandal, tata a spus că mă căutase în piață cu nașu dar că nu putuse trece de un cordon de soldați sau ceva similar (eu m-am mirat). Apoi m-au închis în casă, spunea că nu voi trece decât peste cadavrul lui și baricadase ușa. Totuși am ieșit când a venit gerul mare d e - 20 de grade și stăteam la coadă la lapte prost și la ziare proaspete (niciodată înainte nu am cunoscut așa ger). A fost și execuția televizată a cuplului prezidențial Ceaușescu la care mi s-a întâmplat să strig "moarte" din adâncul plămânilor, fiindcă eram foarte agitată și ceva indescriptibil intra în mine și nu m-am putut abține iar tata urla și el "moarte", nu știu dacă puteți înțelege acest păcat de gând și vorbă fără voie. Eram prea tânără atunci (nici 19 ani) ca să știu și să pot să rezist presiunii mulțimii. Mi-am pierdut controlul. Apoi am fost cu I, care își menținuse entuziasmul, să ajutăm pe străzi. Aglomerația crescuse (pietonală) și am fost în mod absurd repartizate la metrou unde ni s-a cerut să controlăm pasagerii care intrau în stație de posibile arme ascunse(!) Una dintre femeile trecătoare a râs de mine. Totuși nu mă domolisem, simțeam febra acelor zile și o anumită perplexitate, nu înțelegeam ce se întâmpla. Așa că m-am dus împreună cu Irina să donez sânge la un centru unde mergeau și alții. Acolo mi-au spus că vor recolta mult sânge, că așa se procedează în situații de urgență și după ce am donat sânge am leșinat și când m-am trezit am gustat nu mai știu ce de pe o masă, dar oricum nu cred că erau bine dotați cu alimente acolo sau cu dulciuri, cred mai degerabă că era vreun fel de saleu. Mi-au dat carnet de donator onorific de sânge. După încă un timp am aflat de la mama că meditatorul meu apare în primul număr din revista "Pentru patrie" serie nouă, și cu emoție nu prea plăcută am citit că el era un fel de erou care salvase răniți în seara de 21 decembrie, un prieten scria despre el pe pagina de sub prima copertă. După atâția ani încă mai am amintirile mele (punguța cu gloanțe, carnet și garoafe și manifeste). Am ajuns și la el după revoluție și vorbea în mod ciudat politică, adică despre protagoniștii de atunci de la televizor împreună cu unii studenți, ceea ce nu mi-a plăcut. Nu înțeleg de ce unii ar spune că sunt schizofrenă că am fost la revoluție, adică nu înțeleg ce insinuează - că aveam halucinații, adică invenții ale creierului meu bolnav sau că vedeam prin ochii bolnavi ai altei persoane? Absolut tot ce am povestit a fost real, credeți că rezultă de undeva că fabulez, cum ar zice unii răuvoitori? Sau așa este regula în societate legat de oamenii singuri? Am încercat și atunci să mă întâlnesc cu o fată de acolo peste câteva zile, dar ea nu a mai venit. Era vorba de colțul unde au amplasat ulterior o cofetărie (după 89 cofetăriile s-au împuținat într-o vreme) numită Casablanca, înainte nu mai știu ce era. După ani am consumat singură dulciuri acolo, dar apoi au desființat-o și pe aceea. Întâmplător Casablanca era un film care îmi plăcuse. A fost și un cântec.

După revoluție au urmat și alte mișcări sociale, de exemplu mineriadele, când nu am mai avut vreun fel de curiozitate și nu am ieșit în stradă. Totuși mi se pare că am fost doar așa gură-cască, din pură întâmplare și la una din mineriade. Și fenomenul "golanii revoluției" sau ceva similar, în primăvara lui 90. Am fost în vizită la acel meditator la facultate, strivită ca de obicei de problemele mele zinice și de întrebări fără răspuns. Atunci se făcea "curățenie" la Universitate după povestea cu golanii. Am fost transportată într-o mașină Dacia de o cunoștință de la facultate a lui, împreună cu prietena aceluia. Profesorul acela stătea pe scaunul din față. Șoferul pusese muzică - Joe le taxi - cu Vanessa Paradis. Eu și el ne-am dat jos undeva pe bulevard, aproape de Scala, înainte de cordonul forțelor de ordine. El m-a condus prin spate și apoi părea să aibă influență asupra polițiștilor, fiindcă m-a introdus în piața încercuită dincolo de baraj. Spunea că vrea să văd și eu ceva acolo, dar mergea foarte repede. Vă dați seama ce însemna pentru mine, eu cu el singuri la plimbare pe mijlocul bulevardului central al Bucureștiului, atât de gol atunci. Am văzut doar un singru cort parcă din manifestația de "golani" care fusese, și erau doar câteva persoane. Apoi am ieșit cu el în partea cealaltă, dincolo de cordonul de polițiști, spre muzeul de istorie al orașului. Acolo el s-a angajat în discuții aprinse cu manifestanții, îmi amintesc că spunea că, chiar dacă Iliescu nu e ce visau oamenii, totuși trebuie să începem cumva cu cineva pe post de președinte. Îmi mai amintesc o femeie extrem de fardată, ca un clovn, cu care el părea că se ceartă pe teme politice. Atunci eu eram tare amărâtă, practic lăsată singură în mulțime alături de el și chiar am îndrăznit să îl trag de mânecă la un moment dat. Așteptam răspunsuri legate de ceea ce fusese între noi, o cheie la închisoarea cu torturi groaznice pentru mine, mai ales atunci...îl iubeam atât de mult pe acel bărbat (ceea ce desigur e considerat boală psihică, dar nedrept). Văzând că nici nu se uită la mine mi-am luat la revedere și am plecat brambura prin oraș, extrem de amărâtă și tristă. Am văzut în ziua aceea că unele mașini erau incendiate pe străzile centrale și am ajuns în fața sediului Poliției unde manifestanții aruncau cu sticle în clădire și unde era gură-cască și personalul policlinicii dentare de pe strada Eforie, inclusiv dentistul meu din copilărie. Tragicomic a fost faptul că un tânăr din grămadă s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă nu vreau o rochie din vitrină, fiindcă el poate să spargă acel magazin. Eu am refuzat.

Atunci m-am gândit eu că ar fi fost bine să fiu mai lucidă, să nu fi fost acolo sau la revoluția din 89 ar fi fost chiar mai bine și să fi gândit mai la rece, considerând de exemplu ce știam din istorie despre revoluția franceză sau alte schimbări sociale. Dar pe moment, în 89, eu aveam multe probleme legat de părinți, vecini, meditator și chiar de societate, care părea că începe să mă urmărească paranoic în mass-media sau pe străzi. Dar nu credeam. Plus faptul că eram marginalizată. Credeți că sunt de condamant pentru cum am reacționat în condiții de stres destul de accentuat? Credeți că din cauza tinereții mele de atunci m-au condamnat ulterior? În spitalul de psihiatrie ceilalți, inclusiv medici, par să spună că trebuie să uit, chiar mi s-a spus precis, dar de ce, viața mea depindea de memorie în mod accentuat? Vă mai amintiți filmul "Stare de fapt" de după revoluție cu Oana Pellea, film pe care l-am vizionat împreună cu I și părinții ei la cinematograful Miorița de pe strada mea? Era vorba de o femeie torturată în închisoare în mod absurd fiindcă fusese un simplu martor al acelor fenomene. Oricum repet, povestea vieții mele triste începuse din copilărie, dar am fost în general un om calm și destul de lucidă pentru vârsta mea de atunci. Și oricum o persoană constantă, asta pot dovedi prin întreaga poveste a vieții mele, de fapt nu m-am schimbat în esență din 84. Ce este rușinos în această poveste? După încă un timp am aflat că C, fostul coleg al colegei mele de bancă ar fi fost și el în pericol de a fi închis psihiatric, asta fiindcă avea discuții legate de politică cu familia(- mama lui era medic). Iar eu am acceptat din păcate ideea de a avea certificat de revoluționar, însă acest lucru nu s-a întâmplat, în mod firesc. Cred acum că mai degrabă unii au avut norocul de a nu merge în 22 de exmplu pe străzi și că în viața mea și acest lucru a fost oarecum aranjat, nu prea am avut de ales, date fiind circumstanțele și presupun că tot m-ar fi distrus ceilalți chiar dacă nu m-aș fi dus. Nu sunt obsedată de vorbele tatei, el avea diverse feluri de a glumi, inclusiv pe teme politice, mai ales după 89 - de pildă avea o vorbă, spusă cu un aer complice, glumeț, "spre noi victorii împotriva imperialismului putred sau corupt și cu un picior în groapă", eu fiind cea care își pierduse sau urma să își piardă piciorul.

A fost destul de obositor să descriu toate evenimentele din acest capitol al vieții mele. Cred că am scris tot ce era esențial, faptul că încă îmi amintesc se explică prin încărcătura afectivă, rememorări în timp și capacitatea mea intelectuală (când eram în clasa a 8-a de exemplu am învățat repede toate cărțile din biblioteca tatei, titluri și autori, și le cunoșteam și locul deși nu le citisem pe toate). Spun acest lucru fiindcă unii mi-au zis că nu e normal să am atâtea amintiri după tratamentele psihiatrice. Îmi amintesc când a venit O la mine ( o singură dată sigur) cu cartea lui Kant și s-a mirat și a spus că îi place faptul că stau într-o cameră așa mică (mie asta nu îmi plăcea, îmi crea impresie de închisoare și mai mult). După ani, când ea s-a căsătorit, ne-a invitat la nuntă și pe mine și pe L, unde nu m-am simțit bine deloc (și eu și L eram tratate psihiatric). Eu am fost la ea în vizită împreună cu L în 89 precis și singură apoi de câteva ori, când i-am povestit despre necazurile mele cu acel meditator și altele de asemenea. Poate că un motiv pentru care unii m-au respins din societate este și faptul că am trăit lucruri mai ciudate, cu toate că am fost dintre oamenii liniștiți ca temperament și idealuri, dar din moment ce aceste lucruri nu au legătură cu intențiile mele sau cu emoțiile și sentimentele mele, nu înțeleg motivația lor. Probabil că alte interese au fost mai importante cu mult decât normalitatea mea. Nu am de ce să menționez faptul absurd al ideii că pentru păcatele părinților trebuie să plătească copiii, odată am auzit un preot care explica oamenilor că nu e așa - dar am avut vag impresia că până și această prejudecată m-a lovit. Eu, repet, nu am fost educată de părinți, influența unor rele din partea lor m-a călit în sensul binelui încă din 84 și ei poate nu erau părinții mei biologic probabil, nu semănam fizic cu ei, în special cu tata deloc, dar asta nu are importanță, fiindcă toată lumea știe că nu se moștenesc trăsături de caracter.

Una dintre vorbele urâte ale tatei era că eu sunt un c..., fiindcă nici nu știu cum se fac războaiele sau cutremurele. Am fost complet nevinovată. Tata vorbea mult despre c... după 89 și spunea că așa vorbea tatăl lui, bătrânul, după ce a paralizat (bătrânul spunea "Moldoveanu - c...").

Am citit într-un manual de istorie care descrie evenimentele perioadei ceaușiste (fiindcă am încercat ca și la revoluție să rămân în fluxul evenimentelor ca un om conștient de schimbări și am mai citit și din manuale noi din ultimii ani), că pe vremea aceea oamenii erau persecutați inclusiv prin mijloace psihiatrice din motive poilitice. Este posibil ca unii să creadă astfel că eu am fost persecutată din cauza acelei revoluții, uitând esențialul, faptul că eram chinuită din copilărie monstruos uneori și faptul că de mult mi se promisese că voi fi tratată psihiatric. Eu nu am avut nici o legătură cu politica și cred că numai oamenii lipsiți de inteligență ar putea crede în mod paranoic că eu am fost închisă pentru a nu mă dezvolta ca personalitate (adică studii, profesie, colegi, familie, ș.a.) sau pentru a nu avea credibilitate legat de evenimentele de la revoluție, din moment ce am fost total lucidă (de atunci am mai uitat unele lucruri, dar nu multe) și nu văd de ce lumea ar fi crezut că eu aș vrea să scriu sau să dovedesc ce a fost la revoluție, fiindcă nu aveam mania persecuției...evident nu eram genul care să scrie memorii...atunci ce dracu (iertați expresia) vroiau de la mine? Oamenii au oare mania că trebuie ascuns ce a fost atunci și de aceea sunt persecutați oameni și ei trebuie eventual să se simtă cu musca pe căciulă sau așa ceva? Ei chiar cred că oamenii care au fost atunci nu au alte interese decât să povestească lucruri care nu interesează? Și pe care ei vor să le ascundă? E total absurd. Tot absurdă este și ideea că oamenii mă distrugeau findcă nu mă înțelegeau, înseamnă că aș fi avut șanse de viață numai dacă aș fi fost mai proastă decât majoritatea, fiindcă înțelegi mai ales omul care are inteligență inferioară ție, ori mă înșel? Sau fiindcă nu am înțeles la timp, fiindcă nu aveam cum să ghicesc gândurile altora, că trebuie să joc teatru că sunt mai proastă decât sunt? Când eram copil mi s-a spus că în viață voi fi persecutată din cauza talentului și inteligenței fiindcă alții vor fi invidioși pe mine și vor încerca să mă fure, dar eu nu am avut expectații negative, aveam încredere în oameni. Și dacă ar fi fost așa, cum aș fi putut evita? Desigur am omis că în copilărie am fost pionier și apoi automat UTC-istă, dar nu se discuta nimic politic și nu știu ce scopuri avea organizația. Când eram mică m-au făcut pionieră doar în a doua serie și apoi mi-au dat funcția de comandant de detașament (în clasa a 4-a) și apoi locțiitor de comandant de unitate. În această calitate trebuia să transmit din clasă în clasă diverse anunțuri, chiar în timpul orelor de curs și eu mă topeam de emoție când trebuia să ciocăn la diverse uși și să intru. Nu prea a fost o cură eficientă pentru timiditate...îmi amintesc că glumeam totuși cu profesoara care se ocupa de activități pionierești și care regizase "Procesul apei" în care eu jucam rolul de procuror, d-na A, glumeam că e vorba de o "Borcaniadă", respectiv strângerea borcanelor la școală. A fost poate singura mea glumă puțin răutăcioasă, fiindcă într-un fel e normal ca sticlele să se recicleze cred. Dar atunci era vorba de colectări uneori exagerate de diverse materiale în școli. La o serbare școlară de sfârșit de an copiii, în aglomerație, m-au împins într-un grătar de șters picioarele și mi-am fracturat degetul mare drept și plângeam cu coronița pe frunte, am și acum poze...nașu spunea că dau apă la șoareci și nu e bine să plâng.

Si având în vedere tot ce am îndurat din cauza mișcărilor social-politice sau agitației altora, vă întreb eu pe dvs. : oare sunt eu un alt fel de idiot al lui Dostoievski ? Oricum locul meu nu era nici în azilul de boli mintale...

http://youtu.be/UebyxmWm1pg