Este în firea omului să te ajute, chiar dacă nu ai de ce, nu dorești și urăști să fii ajutat.
Totul pornește din copilărie, când părinții sunt primii în a te ajuta să mănânci (dacă ești sătul), respectiv să nu mai bagi în tine ca un animal, dacă te-ai întors de la fotbal rupt de foame. Să te culci seara ca să fii odihnit a doua zi, când tu ai dori să citești pînă spre dimineață, să te încalți cu pantofi, cînd ai vrea să îți pui adidași sau să înveți cînd tocmai ai decis că orice informație în plus achiziționată în momentul ăla ar strica echilibrul fragil din mintea ta supraîncărcată, căreia nu îi mai pasă de geografie sau istorie nici măcar cât i-ar păsa unui cimpanzeu în rut de părerile lui Pora și Ciuvică privind forma scaunului lui Ponta.
Ca adult ajutorul continuă să curgă, implacabil ca musonul, în principal de la nevasta care este singura care se milostivește a te izbăvi de ridicolul în care trăiai până la ea, neasortat, ghiftuit, afumat și iresponsabil, creând premizele și ajutorul necesar în a evalua spre ființa scrobită, serioasă, moderată, mereu ocupată, gospodară și muncitoare pe care ți-ai dorit să fii, fără să ți-o fi exprimat, ba chiar fără să o fi gândit vreodată în perioada burlăciei.
Există deci o doză de ajutor pe care în viață nu ai cum s-o eviți. M-am obișnuit cu el ca cangurul cu un marsupiu plin.
Dar ceea ce nu suport este excesul de ajutor, momentul în care, ca niște macaci în pauză de masturbație pe-o cracă, politicienii se gândesc că este momentul să facă ceva pentru populație, sigur nu ceva neaparat palpabil sau util, nicicum cerut de cineva, deci tocmai bun de a fi implementat.
În această categorie includ idei ca schimbarea la orarul de vară.
Plecat, probabil, de la ideea că regretul principal al angajatului este ratarea revărsatului de zori, această idee, la fel de bună ca scoaterea în afara regulamentului a vaselinei la penitenciar, asigură primăvara reapariția stării de năuceală la servici pe care lungirea zilelor o alungase. Vor trece săptămîni de dat cu deșteptătorul de pereți pînă ce angajatul de rând se va resemna cu faptul că stăpînirea i-a furat cel mai dulce ceas al vieții lui, ultima oră de somn de dimineața, suplimentar silindu-l să aștepte mai mult până se lasă seara.
Nu îmi este clar de ce, după 5000 de ani de istorie documentată, punctul de vârf al evoluției în managementul cronologiei ar trebui să fie instaurarea a 2 tipuri de orar – de vară/sezon secetos respectiv de iarnă/muson. Mă bucur doar că hotărârea nu a fost luată de vreo comisie mai hotărâtă, care ar fi putut decide ca ora să se schimbe lună de lună, astfel încât în iunie să plec la servici la 3 și să mă culc pe lumină, la 22.
Nu pot însă să nu protestez la acest ajutor și să mă înfior la gândul că acest gen de intervenție ar putea să continue. Desființarea zilelor de sâmbătă, scoaterea în afara legii a lunii ianuarie sau repetarea vreunui an mai deosebit ar putea părea cândva idei de legiferare convenabile vreunui politician sătul să frece menta.