Nici unul dintre noi nu poate ști care este mijlocul vieții lui.
Din câte putem controla o mașină ne-ar putea lovi mâine, un cutremur ne-ar putea relaxa definitiv poimâine sau pur și simplu Băsescu, alesul nostru, ar putea să ne trimită să recucerim Tiraspolul strămoșesc, ceea ce ar putea crea o oarecare reacție agresivă a rușilor cu coaie de oțel.
Profitînd de rezervele trupurilor noastre, de speranța într-o medicină performantă și de acuratețe erecțiilor noastre ne place să credem că vom trăi etern și că linia bizară, care demarchează traversarea de către cursul vieții noastre a mijlocului acesteia, depășirea speranțelor, rezervelor și orizontului tinereții în favoarea îmbătrânirii, poate lente, dar inexorabile, se află mereu cu un an, o lună sau cu o zi înainte. Că „no man land”ul în care o dată ajunși vom fi tăiați definitiv de izvorul nașterii, tinereței și a viitorului în detrimentul amintirilor, îmbătrânirii și trecutului este încă departe, deși în fapt îl pășim.
Pentru cei de-un leat cu mine această frontieră devine evidentă când moare cineva.
Nu că am fi străini de moarte. Câte un prieten bun s-a sinucis, câte unei amice, cândva, un anevrism i s-a rupt sau poate un altul a adormit la volan. Toate aceste evenimente sunt triste, dar asumabile pentru că fac parte din destinul oricui, necunoscut și poate invidiabil, de a pleca prematur la cabine, cu tricoul pe umăr.
Momentul în care cu adevărat înțelegi că timpul se scurge din tine ca aerul dintr-un submarin sovietic este cel în care afli că cineva, de-o seamă cu tine, dintr-o extracție cu tine și, probabil cu gânduri asemănătoare cu tine este găsit mort. Când afli că oamenii de vârsta ta mor în somn înțelegi, în fine, că destinul tău pe Pământ, visele, proiecțiile și speranțele tale sunt doar un vis, în fundul altui vis, într-o incepție ireală și infinită. Că această ocurență a morții și suferinței, de care aparenta tinerețe părea a te apăra va fi din ce în ce mai prezentă și că te afli, asemenea părinților tăi, aproape de ultima linie dreaptă a destinului tău pământesc.
S-a întâmplat ca primul din generația mea care a murit de bătânețe să fie cunoscut după porecla „Doctorul”. O persoană obscură, din punct de vedere a emoțiilor, dar distinctă din punctul de vedere a câtorva amintiri pe care graba lui de a-și întâlni destinul le face de neuitat.
Un om care a sperat, cel puțin să se trezească a doua zi, azi nu mai este.
„Doctorul”.
Sau poate doctorii... Cine poate ști.