Stau la marginea chioșcului de țigări și alte consumabile. Îmbrăcată în pantalonii mei de Charlot din pânză subțire, cu haina de postav gros care nu mă încape. Îmi mănânc felia de pizza de șase lei. Știu, e scumpă, dar azi mi s-a înfipt iar prea tare clonțul singurătății în creier. Mi-am cumpărat cu monede de 10 bani, aveam încă o droaie. Îmi amintesc cântecul lui Simon și Garfunkel „Song for the Asking”. La vârsta mea simt că totuși mă cunosc mult mai bine ca în tinerețe. Nu sunt defel histrionică, cum greșit credeam atunci. Stau pe colțul tarabei și privesc vecinii, mereu aceiași, cu copiii și nepoții lor. De mică mi-am dorit să fiu între oameni mai mult timp, azi din nou nu am mai putut să urc cu felia asta în apartamentul meu și să o ronțăi în bucătărie singură. Nu mă gândesc la superstiția că omul care mănâncă singur moare singur...și nici măcar nu este destul de coaptă felia asta și are gust rău. Hormonii și neurohormonii din creierul meu țipă: unii de foame alții de abstinență. Oare e de înțeles pentru ceilalți că mă cam satur de orezul și cartofii din zilele fără bani? Nu, pur și simplu visez. Îmi scutur lipsa de luciditate și zic: nimănui nu îi pasă. Dar mie de ce îmi păsa de alții? Poate și altora le pasă de alții, dar nu de tine, răspunde alterego-ul meu. Dar de ce, mă întreb din nou, de ce ziceau unii că sunt nebună și că nebunii sunt cei mai buni dintre oameni? Dubios, nu găsesc niciun răspuns.

Câte s-or fi schimbat de 20 de ani, mă gândesc eu. Iată-mă la vârsta la care încep să simt că generația tânără este mai puțin responsabilă sau morală decât cred eu că e musai să fie. Dar în momentul următor iar revin cu picioarele pe pământ și îmi dau seama că este o iluzie, fiindcă în orice epocă istorică există ratați ca mine de vârstă mijlocie (sau care chiar nu au avut vreo șansă), care trăiesc cu iluzia că lumea este „peste poate”. Desigur s-au schimbat multe și nu doar muzica și dansul sau filmele. Demult nu mai am televizor. Nu mai aveam bani și de internet și de televizor. Și nu îmi plăceau programele mai ieftine. Dar trebuia să păstrez telefonul pentru orice eventualitate. De parcă ar fi vreuna. Mereu același lapte îndoit cu apă al singurătății în tot ce scriu. Nimeni nu mă invită nicăieri, eu nu am pe cine invita și nu am bani să merg în parc măcar. De când eram copil de 13 ani, aproape nimeni nu m-a căutat la telefon. Înainte nu aveam nici telefon, nici canalizare, nici baie și apă în casă. Electricitatea când era, când nu era. Apoi am fost înghițită de orașul mare și am mai visat vreo 10 ani că voi ajunge undeva într-un orășel de provincie, mai liniștit și mai curat. Dar acum îmi dau seama că acolo aș fi fost și mai singură. Aici cel puțin pe stradă e mai aglomerat și eu mănânc pizza mea rea pe colțul meu cu oameni în jur.

Imaginație, asta nu pot. Am încercat să vând câteva vechituri și la un muzeu de stat mi s-au oferit doar 1500 lei pe un ceas vechi. Þineam însă prea mult la amintirea bunicii ca să îl dau numai pentru a îmi prelungi confortul în viață vreo 5 luni. Am încercat să vând discuri de picup sau albume de artă și nu am reușit. Pentru consumatorul de pe ultima treaptă este dificil. Trebuie să cunoască misiți care să îl ajute. Nici mama nu a reușit să vândă mașina de cusut a bunicii ori cântarul vechi. Viața este un șir de intermedieri cu oameni care se tot schimbă, toți trec precum diapozitivele într-un aparat, devin unii dintre ei clișee reușite, alții sunt eliminați ca în filmul Blow-up. Își mai amintește oare cineva de vechitura aceea? Cred că acum și eu miros acru, ca zidurile vechi și umede rămase fără suflare caldă demult. Planul meu de fericire pentru ziua de mâine este să fie apă bună la baie și să reușesc să mă spăl, fiindcă da, ăsta ar fi un lucru bun. Nu toți oamenii au acest privilegiu nobil, zâmbesc eu amintindu-mi filmul My fair lady. Iarăși?

2 mai 2014