Fals tratat de epigramă

Oricât de academică ar fi critica, oricât de înțelegători criticii, nu se poate trece cu vederea peste unele aspecte care în ultimii ani fac dovada lipsei de respect NU pentru epigramiști ci pentru epigramă. Deși riscul este mare, ca întotdeauna când vrei să fii ocoș și să spui adevărul, deși spusele mele de aici și de acum se vor răsfrânge asupra mea cât de curând, înaintașii noștri mă obligă să renunț la orice prejudecăți și să spun ceea ce cred. Nu afirm că este adevărul absolut ci doar ce simt. Dacă este bine sau nu, hotărăști tu stimate cititor că cei duși ( Trifu, Clenciu, Ghițescu, Dinescu etc.) nu mai au cum. Am spus de atâtea ori și nu voi pregeta să mai spun că în epoca în care trăim și încercăm să propagăm epigrama, nu ducem lipsă de epigramiști ci de „judecători” ai fenomenului în sine. Am zis judecători și nu avocați deoarece d’ăștia din urmă vezi la tot pasul și sunt gata oricând să se facă frați cu dracul spre a-și vedea sacii în căruță și șeful (Domnul Președinte) pupat în c.. Desigur, nu pentru foloase financiare deoarece sunt destule „cazuri” în care „minți și câștigi” în această meserie ci pentru festivalurile la care ești invitat cu regularitate și pozezi ca un „Hopa-Mitică” de 1,5m și un chintal la cântar, pentru a rămâne „în cărți”, a fi invitat ca figurant la masa prezidiului și a citi cinci catrene la care câțiva aplaudaci (sau aplaudace) de conjuctură știu că e oportun să bată din palme gândindu-se cât e „bâzgăul” de mare și la anul care vine se mănâncă și mai bine. Dar astfel de oameni care își vor rupe gâtul singuri, trebuie protejați în interesul echilibrului ecologic vorba lui Nic Petrescu într-o superbă epigramă. Dar cea mai mare vină o are cel din vârful piramidei care se gâdilă la gesturile clovnilor și la rândul lui capătă un os pe la mesele împărătești organizate de saltimbanci.
Stimați cititori, jur că nu mă simt frustrat atâta vreme cât nu mă pot plânge sau chiar pot să mă mândresc cu unele rezultate foarte recente, nu spun că trebuie să câștigi peste tot, nu aștept premii când știu că ceea ce am trimis nu e competitiv, ba mai mult, regret că am trimis, nu pun la îndoială subiectivitatea firească a omului din juriu pe post de „Dumnezeu” al epigramei dar de aici și până la a face nedreptăți din prostie sau din rea voință e cale lungă. Și aș trece cu vederea peste cele făcute din prostie. Asta e , toți greșim, toți avem păreri bune sau rele dar până la o limită. În prima jumătate a anului curent s-au desfășurat câteva festivaluri de umor și epigramă mai mult sau mai puțin de tradiție. Dar nu asta e important. Bine ar fi ca cei care le organizează să pună accent și pe valoarea epigramei care de fapt este „obiectul muncii” și mai puțin pe oamenii inimoși care vor organiza data viitoare festivaluri în orașele lor și la rândul lor te vor invita și premia. Ba mai mult, sunt cazuri în care din juriu fac parte „personalități” locale cum ar fi consilierul financiar al domnuli Prefect, secretara cu probleme personale sau casiera Primăriei. Altfel nu s-ar explica modul în care unele catrene au obținut premii importante la aceste festivaluri Ar mai fi un aspect. În unele orașe, centre de cultură în care au scos capul niște presupuși epigramiști, căpetenia epigramei din capitală s-a grăbit să le dea curaj, dar atâta curaj încât chiar să se creadă respetivii, spuma epigramei românești. Vreți exemple? Nu vă dau fiindcă le știți. Sunt cam peste tot foști și actuali „funcționari” ai Caselor de Cultură cu state vechi, dinainte de 89, care nu au fost dați afără să nu zic măturați. Foarte bine. Și ei trebuie să trăiască. Dar să nu omoare epigrama. Mă refer în special la cei de 60 de ani sau peste care cu 30 de ani în urmă se ocupau cu activitățile obștești, culesul castanelor cu școlarii sau curățenia spațiilor publice cu medicii chirurgi la care le trasau sarcini.. Acum, ăștia organizează festivaluri naționale și internaționale de epigramă. Majoritatea sub oblăduirea unor Doamne drăguțe foste tovărășele care știu să zâmbească frumos la public și să încânte prostimea. Iată de exemplu o epigramă apreciată a fi de locul întâi la o temă filozofică sau cel puțin cu valențe filozofice: „Cuvântul” din cadrrul concursului „Mircea Trifu” (Sincere felicitări organizatoarei, Elis Râpeanu)

Laureata zice:

Vorbe fierbinți

Amanta îl scoate din minți
Și știe povestea tot blocul,
Că-i spune cuvinte fierbinți:
„Iubitule, arză-te-ar focul!”...

Mă întreb: Cum poți folosi astfel de injurii într-un catren pe care ai pretenția de a-l numi epigramă, cum poți să-l faci public pe un site de mare audiență și mai ales cum poți să-l premiezi?
Mai departe de aceeași autoare, tot din grupajul de loc I :

De la cârciumă

Când se-ntoarce soțul drag,
Cunoscut ca un bețiv,
Soața-i adresează-n prag
Un „cuvânt introductiv”...

Lăsând de-o parte faptul că acest „cuvânt introductiv” este o aluzie voalată la „îl bagă în aia mă-sii”, pregătirea așa-zisei poante suferă cumplit la logică din cauza forțării rimei. Păi dacă soțul bețiv ți-e „drag”(?), de ce îl bagi în aia mă-sii măi dragă autoare? Numai ca să iasă rima-drag-prag? Și totul e de locul întâi. Atenție Doamna Doctor! Prietene, prietene dar nici chiar așa?

Tot din creațiile recente laureate cu larghețe iată și un catren de-a dreptul pueril în care poanta poate fi din categoria „Șeful meu e cel mai tare”:

Treizeci de mere de aur!

Strânse cu migală, an de an,
Nu mai poate nimeni să conteste;
Câte mere are Câțcăuan,
N-a avut nici Prâslea, din poveste...

De fapt o lingușeală la adresa organizatorului, un semimadrigal cu tentă oportunistă care iată, a prins atât de bine încât a ajuns chiar pe podium. Nu fac din poantă un caz cum că ar fi o „lălăită” adică „prâslea din poveste” (aici cultura generală a premiașcului este la apogeu, făcând referință la Prâslea cel Voinic și Merele de Aur, chestie demnă de bacalaureat) Numai că, un mucalit ca Adrian Năstase pe post de Prâslea ar putea zice: „ să vină premiașcu să-mi numere merele?
Concluzie personală: Nu e epigramă de podium.

Deacelași autor:

Apropo de cele treizeci de bistrițene

Optimist dintotdeauna,
Din atâtea bistrițene
Încă n-am luat niciuna,
Dar mai este vreme, nene!...

Un cititor mai orgolios ar zice: -„Auzi, pe mine să nu mă iei cu nene?!
Dar trebuia să și rimeze. Iar autorul ... să mâncă și gura lui.
Și ultima, tot premiată anul acesta:

Urmașul lui Bachus
E cioban și, pân la urmă,
Bea de stinge nu c-ar vrea,
Dar mioarele din turmă
Îl îndeamnă: Bea! Bea! Bea!

Chestia cu îndemnul mioarelor la adresa ciobanului „Bea, bea, bea,,,” mi-o amintesc de când dădeam oile la strungă. Și au trecut vreo 50 de ani de atunci. Nu se poate premia o astfel de glumiță de clasa a doua. La mențiuni a fost un autor care putea fi laureat cu ce a scris. Dar poate că așa trebuia. Va fi și la Craiova un concurs. Deci...
Deci cam atât
Nae Bunduri