Una din vulnerabilitățile mele în viață este capacitatea mea limitată de a mă orienta în spațiu.
Experiența mi-a arătat că uneori am nevoie de parcurgerea vreunui drum de 3-4 ori până la învățarea lui relativă și am făcut frecvent deliciul amicilor prin ocolurile cu care am izbutit să folosesc catetele în locul ipotenuzei pentru a ajunge dintr-un loc în altul, relativ apropiat.
Dacă în ecuație mai introduceam un GPS mofturos ca o femeie cu tocul sandalei rupt, vreo nevastă incapabilă să citească pozele din hărți și lipsa indicatoarelor, rezultatele au fost spectaculoase, de la ratarea continentului pe podul peste Bosfor, 5 ture de circuit pe malul Vistulei, până m-am convins că nu avansez , la străbaterea aleatorie a Italiei, către un port imaginar aflat, ce-i drept, pe direcția insulei dorite.
Ca urmare încerc să-mi pregătesc cu grijă deplasările și îmi previn din timp tovarășii de drum în ceea ce privește durata, direcția și caracterul de epopee a experienței mersului spre locuri noi.
Cu toate acestea mi se pare uneori, prin raportarea la concetățenii cu care uneori relaționez că sunt ca un porumbel călător față de niște cârtițe căzute într-o mină.
Românul tipic este un iluminat și ca urmare în problemele de orientare el folosește ca tehnică primordială o combinație inedită de încerdere în cel de sus, imaginație și inspirație în ceea ce privește schimbarea direcției, urmată în mod tipic de enervarea justificată în fața vreunei fundături și abordarea primului bețiv pentru obținerea direcțiilor necesare.
Eu văd toate acestea în mulții oameni, probabil pacienți, care străbat institutul în lung și lat, ca niște antilope migrând în căutarea unor savane nepăscute, confundând parterul cu etajul 2, ratând unica ușă în căutarea vreunei alteia mai potrivită cu modul în care dumnealor si-au imaginat-o, îndoindu-se de capacitatea unei scări de-ai ajuta să urce la etaj sau de semnificația solară a luminii curgând prin geamul ușii atunci când caută să iasă din spital.
Culoarele din institut pot fi întrucâtva confuze, dar față de labirintul minotaurului sunt totuși prevăzute cu săgeți, indicatoare și plăcuțe arătând în mare ce poți găsi în spatele fiecărei uși.
Sigur, un oarecare deficit tehnologic nu a permis, până acum, un grad de individualizare al acestora care să țină seama, cum ar fi trebuit, de locul în care fiecare vrea să ajungă, scufundând în obscuritate detalii de tipul „pe cine căutați de fapt”. Nici nu s-a atins performanța ca pentru toți vizitatorii rezolvarea să fie disponibilă la prima ușă la care aceștia ar bătea.
Din fericire însă toți exist eu, mereu disponibil, drăguț, locvace și atent.
Capabil în a-mi pierde timpul arătând câte unuia corolele copacilor în încercarea de a-l face, prin raportare vegetală, să înțeleagă distincția dintre etajul 2, în care vezi doar frunze, parterul blagoslovit de trunchi și derutantul etaj 1, în care se văd si frunze, dar și scoarță.
Ca un tânăr proaspăt hirotonisit povățuiesc pe cei ce caută ieșirea să fie-atenți și să urmeze cu sfințenie lumina.
Ajungerea la etaj este adesea analizată în toate nuanțele pe care existența de scări și ascensor o impune și celor care caută un doctor a cărui nume a eludat memoria un pic vulnerabilă a pesoanei aflate-n căutare le manifest un constructiv scepticism în ceea ce privește o eventuală întâlnire, deși filarea câteva ore la ieșire ar putea, dacă se nimerește ieșirea adecvată, aduce un răspuns.
Cu toate acestea sunt doar un om și în fața dezorientării celrolalți, eu însumi un dezorientat, nu pot face mai mult.