Un lucru pe care mi-l spunea mereu tatăl meu și pe care nu îl puteam înțelege era: „Nu contează ceea ce spun, este mai important ceea ce gândesc și eu gândesc binele”.

Această aserțiune era absurdă, lipsită de sens sau valoare de adevăr pentru mine. Întotdeauna am crezut că vorbele sunt mai importante decât ceea ce se petrece dedesubtul lor, respectiv gândirea invizibilă, inaudibilă, imperceptibilă. Chiar și când am studiat anumite teorii psihologice despre legătura dintre psihic și fundamentul neurofiziologic, nu puteam înțelege afirmația tatălui meu. Credeam simplu că limbajul verbal are cu adevărat calitatea de a influența fizic și psihic o altă persoană și eventual rol creator, de a crea sau altera organizarea materiei și fluxului de energie din univers, prin influențarea structurilor creierului uman, plecând de la ideea fundamentală a creației: „La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul”. Chiar și în aceste vorbe din Evanghelia după Ioan apare corespondența, identitatea și congruența dintre aparență și esență, dintre spirit și materie, dintre imanent și transcendent.

Numai după mulți ani, după ce tatăl meu a murit, m-am gândit că poate era ceva adevăr în ceea ce spunea. Oare latura cu adevărat spirituală a vieții omenești, cea care este ascunsă în funcționarea celulei nervoase, este mai importantă decât vorbăria superficială? Oare organizarea gândirii umane, cu latura ei arhitectonică și mai ales dimensiunea teleologică, este ca un râu subsaharian care sapă în cursul evenimentelor mai puternic decât vorbele ce zboară în toate direcțiile? Gândirea este universală și de sine stătătoare, în timp ce limbajul verbal este circumstanțial, legat irevocabil de ființa prezentă și situația în care se află individul. Cuvintele eșuează adesea, nu își ating ținta, datorită numeroaselor alterări ale mesajului pe drumul dintre emițător și receptor. Gândirea rămâne integră.

Oricum cuvintele tatei nu aș fi putut să le înțeleg niciodată. Fiindcă pentru mine nu exista alteritate între ce spuneam și ce gândeam. Am fost mereu sinceră până la esență și odată ce ajungeam la vreun mesaj necesar prin gândire, deci fără vreo verbalizare, îl exprimam întocmai, fără alte prelucrări secundare. Filtrul rațiunii exista, dar niciodată nu eram ipocrită, niciodată nu trădam ceea ce gândeam, nu exista nicio falie între ceea ce era lumea mea interioară și mesajul transmis persoanei cu care dialogam, sau mesajul scris în cazul în care scriam o poezie sau alt text. Poate că o sciziune între cele două planuri ale conștiinței ar fi fost o dimensiune schizoidă, ceea ce nu a existat nicicând în viața mea. Poate că tatăl meu exagera. Pentru el limbajul era mai degrabă subsidiar funcției sale ludice, nu aceleia de transmitere a unui mesaj. Vorbea fără sens. Îi plăcea să glumească prea mult, nu comunica niciodată cu mine cu adevărat. Desigur aceasta e o problemă de relație dizarmonică în familie, o problemă de vid de semnificație, care m-a urmărit în toată perioada în care am trăit în aceeași casă cu el. Eu mereu eram eu însămi, el mereu mi se adresa cu jocuri verbale lipsite de sens. Pe care nu le puteam uita. Erau ca niște cuie înfipte în ființa mea, care mă priponeau în aceeași poziție de om nedumirit, om care nu înțelegea în ce scop propriul tată tace de fapt când vorbește și nu acceptă niciodată prezența fiicei în viața lui.
Nici nu știu dacă pe alte planuri ale vieții el comunica real cu alte persoane în afara mea. Vă dau două exemple dintre șotiile lui verbale, pe care le repeta astfel încât era imposibil să le uit vreodată:

„Matusalem când a murit/ pe piramidă s-a suit/ s-a descheiat la pantalon/ și-a scos un mic Tutankamon”...

„Eu te spun/ c-ai mâncat săpun/ de la noi din beci/ cu trei lei cinzeci”.

În trealitate relația mea cu tata a fost disfuncțională; el era foarte agresiv verbal sau fizic adesea, fără ca eu să îl provoc și mereu venea cu ideea că mai important e ce gândește decât ce spune! Nu mi-e rușine să recunosc acestea, fiindcă eu nu avusesem vreo greșeală și eram un copil care credea că gândul bun, asociat faptelor și vorbelor bune, poate să însemne ceva. Nu a fost așa în relația cu el. De fapt niciodată nu mi-a vorbit cu adevărat, ceea ce a însemnat o oarecare frustrare pentru mine. Iubirea mea normală inițial față de el a rămas fără vreun ecou, dar cu toate acestea l-am iertat și am plâns moartea lui timpurie.

Dar acum admit faptul că poate și gândirea are rolul ei demiurgic în lumea fizică, concretă și vizibilă. Ce este conștiința ar fi următoarea întrebare pe care un om și-o poate pune. În ce măsură conștiința umană are legătură cu divinitatea sau concepția despre lume în general a unui om.