tot mai des
mă cuprinde o stare de oboseală ca otrava extrasă
dintr-un pește exotic
simt totul dar nu pot face nimic
nu cred că există secunda despre care vorbesc toți
secunda în care toată viața îți trece prin fața ochilor
cred doar că există
un singur îngrozitor moment de singurătate
pe care încerci să-l umpli cu tot ce-ți trece prin cap

mă plimb pe străzile acestui oraș
ca și cum mi-aș plimba limba pe pântecul unei femei tot mai jos
înspre coapse
îmi imaginez că stau într-o speluncă din soho
beau un pahar de maotai îndoit și ascult peng liyuan
în timp ce barmanul umflă nota de plată turiștilor

să nu ai niciodată încredere în cei ce spun că sunt sinceri cu ei înșiși
dacă ar fi așa până și umbra noastră ar scrie un bilet de adio
apoi s-ar arunca în lumină
în schimb ei sunt un fel de țară în care învinșii își găsesc liniștea
așa cum a făcut von braun în america
dacă aș fi sincer cu mine
aș spune că toate lucrurile și oamenii în care-am crezut
fac parte dintr-o moștenire genetică
ce mama dracului
nu mai suntem copii să credem orbește că mamele noastre
ne-au adus pe lume fără mecanisme
de apărare

tot mai des mă gândesc să las pe altul în pielea mea
poate se descurcă mai bine
tot mai des mă întreb dacă nu cumva sunt un simplu
colecționar compulsiv de fragmente furate din viețile altora