Existau puține lucruri, legate de gândirea și considerațiile proprii de care tatăl meu să nu fie mândru, dar nici unul nu a depășit vreodată, așa cum am perceput eu faptele, intensa lui identificare cu tărâmul natal, chiar dacă acesta era de fapt un sătuc oarecare ascuns printre dealurile județului Neamț, Păstrăveni și cu ceea ce lui îi părea o societate luminoasă, curată și nepoluată.
Au trecut ceva ani și o oarecare mielinizare până ce am înțeles că, în afara noastră, nimeni altcineva nu știe ce este Păstrăveniul, nefiind în realitatea celor normali Trantorul care-i părea lui tata.
În vremea în care am început să fiu dus pe acolo, Păstrăveniul era o comună, complet colectivizată, prin care de-abia se trăgea lumina, împărțea brutăria cu Davideniul învecinat la doar 5 km și se lega de asfaltul vreunei șosele la vreo 15 km în aval, spre Hanul Ancuței. Am amintirea unui opaiț luminând prima mea noapte acolo, deși trebuie să admit că ulterior generosul program de electrificare a patriei comuniste a cuprins și locuința bătrânească de care tata era atât de atașat.
Tata se născuse într-un sat învecinat, Rădeni, și doar o telenovelă de tip răzeșesc făcuse posibilă transmutarea familiei sale într-o așezare de atât de multă amploare și semnificație.
Posesiunile bunicului meu cuprindeau câteva hectare capabile a a sigura mămăliga și ceapa unui neam de gurmanzi, chiar dacă la începutul vieții mele asta nu prea mai conta, având în vedere încheierea cu bine a proiectul comunist de aneantizare a producției agrare românești, numit colectivizare.
În paranteză fie spus nici dezcolectivizarea iliesciană nu a fost de cine știe ce fală; actualmente neavând nici cea mai vagă idee unde se află aceste terenuri, ce crește pe ele și prin ce procedeu.
Am petrecut în acel sat în medie 3 luni pe an, până pe la 23 de ani.
După ce trecerea anilor, dar mai ales a trupurilor noastre, au făcut imposibilă procurarea de bilete de stațiune cu jumătate de preț, ne-am cam luat rămas bun de la mare și am început să locuim toată vara în satul de care tatăl meu era extrem de legat.
Confruntând într-o zi bătrânul răzeș despre existența de destinații de vacanță alternative am aflat că, în mentalitatea lui de moldovean patriot, glia bătută de soare, străbătută de pârâul Topolița și întretăiată de câteva dealuri reprezenta un amestec perfect de mare și munte, în fapt o Creta ceva mai puțin popularizată, în care epicurienii pot trăi vacanțe de vis, cu plajă, bălăceală, drumeții și alte plăceri pentru care, aiurea, netoții dau bani cu duiumul.
Deși, să fiu sincer, nu cred că atopia tatei pentru cheltuieli a fost principalul motiv pentru care am petrecut atât de multe luni acolo, cât dorința acestuia de a se asigura că, pierdută într-un oraș atât de nociv ca București, candela sfântă a firii și deprinderilor moldovenești nu se va stinge vreodată în noi.
Întrucât se identifica atât de mult cu vacanța, întrucât nu aveam alte perspective și pentru că viața acolo, mai ales în cele 2 luni de absență a părinților, era mult mai liberă, am apreciat anii petrecuți acolo.
Casa bătrânească era o cocioabă de chirpici, un material extrem de ecologic, bazat pe două tipuri de paie, cele de pe câmp și cele ce ies semidigerate din cal. Orice proiect de construcții mai serios începe pe acolo cu câte un gospodar adunând de pe uliță balega cailor și se termina prin uscarea păzită a amestecului dintre aceasta, lut și paie.
Spre surprinderea mea nici unul din locuitorii acestor căsuțe nu reflectau prea adânc la structura exactă a zidurilor din jurul lor, în nici un caz nu la nivelul la care să li se pară că duc o viață cam de rahat și că ar fi bine să înceapă să facă nebunii pe bază de cărămizi sau beton.
Doar tata, ceva mai târziu, a străbătut o etapă de grandoare arhitecturală, sau poate a avut un pacient de la o fabrică de ciment, fapt este că spre sfârșitul șederilor mele acolo a început să construiască prin curte, în lung și în lat, ba chiar, din păcate și în înălțime.
Cum omul învață doar din greșeli, acea prăbușire a micului foișor imaginat de omul cu exces de ciment nu m-a deranjat foarte mult, mai ales că mama a scăpat, după cum nici nu m-au deranjat pereții un pic curbi pe care, fie din viziune gaudiană, fie din dorința de a economisi banii pe meșteri, noua construcție și i-a asumat.
Păstrăveniul nu avea pe vremea aceea pretenții nici la linie telefonică, necum la canalizare sau apă, așa că apa de băut ca și cea de spălat provenea din fântâna din curte. În opinia tatei nu a existat nicicând vreo apă mai bună, mai rece și mai adevărată decât produsul extras cu găleata din ce în ce mai ruginită, nici papagali mai mari decât băutorii de apă filtrată de robinet din orașe.
Sigur că, deși rece și bună, apa predispunea la un oarecare disconfort la baia de seară, baie de care nu eram, s-o spun drept, în vreun fel obsedați, în afara vreunui meci de fotbal presărat cu alunecări și deposedări printre balegi.
Nici cana comună cu care ne împărtășeam arșița și germenii cu satul nu avea ce să dăuneze unui neam de răzeși a priori curat.
Singurul lucru care m-a fâcut să-mi mai pierd din entuziasmul legat de calitățile ape plate de Păstrăveni a fost existența latrinelor, îndeosebi după ce anumite gânduri privind etanșeitatea pereților acestora au început să îmi obsedeze mintea prea temătoare.
Fiind mândri și neatârnați ca popor și ca fire, moldovenii din zona aceea nu și-au subjugat niciodată traiul birurilor marilor firme de canalizare, nici monopoliștilor fabricatori de hârtie igienică. Este adevărat că, în ce privește cel de-al doilea aspect ar fi fost și păcat să lași atâtea exemplare de „Scânteia” și de cuvântări ale tovarășului secretar general inadecvat onorate.
Ca urmare latrinele existau pe lângă fiecare casă, fiind considerat complet necivilizat și întrucâtva un pic incomod să străbați cu ziarul în mână ograda întreagă.
Din păcate aceleași comandamente păreau a guverna și amplasarea fântânilor și recunosc că a existat un moment în care băutul din fântână a încetat să mai aibă pentru mine plăcerea de odinioară.
Înțelegând că spălatul la găleata cu apa din fântână, îndeosebi în nopțile ceva mai răcoroase ar putea, prin meningita indusă, să împieteze performanțele noastre școlare, tata a realizat cea mai mare ctitorie a lui. Ceea ce s-a dorit a fi doar un bazin de apă, cocoțat pe o schelă, alimentat de o pompă, deservind dușul și un sistem de canalizare domestic, s-a transformat, după finisare, într-un adevărat turn Eiffel, de pus pe steagul comunei, din care a picurat ani de zile apă ruginită, necesară atât spălării noastre cât și creării, în spatele casei, a primei mlaștini artificiale din zonă.
În alt an, cu noroc la ciment, tata ne-a construit, în mijlocul curții o masă de ping pong cu adevărat durabilă și în armonie cu sistemul de duș.
De fapt conceptul, plecat de la dorința noastră de a avea o masă pe care să batem mingea, a evoluat în trei timpi, fiecare din el evitând fatidica deplasare la un magazin de articole sportive.
În prima fază s-au așezat două plăci de PFA, un material lemnos de încredere în ce privește serviciul tăiat pe rever, incapabil însă de a rezista la mai mult de două zile de ploaie și gravitație fără a se încovoia.
Cum campionatul era din ce în ce mai în toi, dar masa mai curbă, a urmat cel de-al doilea proiect în care, cu scânduri, cuie, ciocan și îndemânare în doar câteva zile o masă nouă a văzut lumina zilei. Deși suprafața de joc era net ameliorată, ierarhia în domeniu dintre băieți a început să fie iremediabil afectată de traiectoriile uneori hazlii pe care, în contact cu cuiele mingea, o dată la 2- 3 schimburi, sărea. Tata nu suporta năzuroșii, așa că nu am protestat prea tare, decât în momentul în care a văzut toată lumea că lemnul la uscare se strânge, căpătînd aspect de grătar.
Proiectul final, cel care a fost durabil și a dat o nouă tentă de originalitate curții a implicat ciment, prundiș, nisip și mistrie. Viziunea constructorului a pornit de la un suport în formă de cruce, mult mai simplu decât 4 piloni la colțuri, peste care s-a turnat placa. Pilonii s-au așezat de-abia peste o lună când colțurile mesei s-au lăsat.
L-am întrebat o dată pe tata dacă, punând faptele unul lângă altul, dacă am calcula cimentul, munca, scândurile și toate celelalte nu ar fi ieșit, poate, mai în câștig dacă ne-ar fi luat o masă de la magazin (nemaivorbind despre ocuparea unui sfert de curte, cu efectul iremediabil al concentrării găinațului rațelor în cealaltă parte).
Am reușit să fug înainte de a lungi discuția și despre duș.
În casa de la țară trăiau două femei – soția a doua a bunicului, mama vitregă a tatei, Leonora și sora ei, Maria.
Femei simple, a căror deschidere nu a depășit raza comunei Tupilați, au trăit o viață între câmp, o odaie încălzită cu lemne și o dietă bazată pe mămăligă, reușind totuși să depășească 80 de ani.
Leonora avea preocupări legate de agricultură, fiind acceptată la colectivă, spre care se îndrepta la orele la care, câteodată, veneam noi de la băut. Avea o manie, de care am dezvățat-o, să facă iarna, când tăia porcul jumări și să le țină, cam la vedere, până după postul sfintei marii și își iubea bobocii si puii de găină, fie ei vii sau călcați de bicicletă.
Nu a înțeles niciodată bucuria simplă a unor băieți de București de a arunca cu cartofi ei pe țiglele caselor din jur și număra cu răutate numărul de coceni de porumb pe care îi culcam la pământ prin grădină. Cu toate acestea, spre deosebire de sora ei, care fusese în tinerețe lovită la cap, femeia se resemna cu blândețe creștină și, pe măsură ce, începând de pe la 9 ani, am depășit-o în înălțime nu ne-a mai zis nimic, privindu-ne mai degrabă ca niște lăcuste, stihii sau alt tip de dăunători trimiși de cel de sus s-o încerce.
Ulițele satului erau pe vremea aceea pline de copii.
Este adevărat că urmare a schimbărilor acelor vremuri tot mai mulți dintre locuitorii tineri migraseră spre zone cu canalizare, îndeosebi Brașov, dar, cu toate acestea rămăseseră pe acolo o groază de copii. Eu, dar mai ales frate-meu, i-am cunoscut pe toți și în timp ne-am învățat unii pe alții o serie de deprinderi și de îndeletniciri în ceea ce probabil a fost un fructuos schimb cultural.
Meciurile de fotbal pe ulițe sau în prundul satului au luat, după titularizarea noastră, amploarea pe care doar doi bucureșteni cu gleznă fină o puteau aduce și ei, la rândul nostru ne-au identificat merii, perele și prunii cu rodul cel mai ales, precum și orarul aproximativ al propietarilor acestora. Nobila artă a scuturării nucilor oamenilor, implicând îndemânare, viteză și persistență, ne-a fost detaliată, după cum și bucuria simplă a prinderii peștilor cu mâna.
Pe prundurile Topoliței am făcut primele ședințe de nudism, la scăldat și tot acolo am descoperit că există comparații din care ieși bine dar și comparații pe care n-ai vrea să le faci.
Jocuri ca v-ați ascunsea, împușcatea sau alergatea capătă valențe noi atunci cînd implici un areal mai mare, precum și băieți și fete zdraveni de țară și o oarecare reticență privind insectele a dispărut atunci cînd, în sezonul rădașcelor am ieșit, cu mic cu mare, la vânătoare.
Primii mei prieteni cu adevărat buni i-am făcut tot acolo.
Dorel și Dănuț erau doi frați a căror casă se afla la o zvârlitură de cartof de a noastră și, deși azi viața ne-a despărțit cvasicomplet, o perioadă de 10 ani au fost principalele ființe cu care am schimbat gânduri, sentimente, proiecte și aspirații, fie la câte o bere, la o țigară palmată sau pur și simplu în hoinăreli de zeci de kilometri nocturne.
Copii de învățătoare, respectiv tehnician agricol, ei făceau parte din elita satului, având, după cum au și demonstrat-o ulterior, inteligența și abilitatea de a evolua și o surprinzătoare finețe și nuanțare.
Chiar dacă până la urmă unul din ei a sucombat alcoolismului, pe care îl îmbrățișasem la vârsta aceea cu toții, sunt momente în care mă întreb dacă vreodată, în viață, am avut prieteni mai buni.
Spre deosebire de noi care în perioadele de ședere la țară nu eram puși să facem nimic, Dănuț și Dorel erau implicați cât era ziua de lungă, când nu învățau, la fel de fel de activități ciudate, de la cules de buruiană, spartul lemnelor, hrănitul păsărilor sau bătutul fasolei. Dorind să îi ajut, în speranța de a petrece mai mult timp împreună, am învățat atunci semnificația unor zicale străvechi ca „datul cu barda în cuie” sau „stricat orzul pe gâște”.
Una din activitățile cele mai serioase ale satului era producerea și aprecierea rachiului. Față de moșnenii ce locuiesc la sud de Milcov, moldovenii nu se formalizează cu numele fructelor ce se pun la borhot, nici nu privesc că alambicurile ar râde de ei dacă ar distila și altceva decât prună. Eliberați astfel de povara de a aștepta un an întreg până să pună de-o țuică, oamenii, gospodari, culeg orice fructă cât de cât dulce ar putea trece miracolul fermentației și, în câte-o seară magică, cu valențe cvasireligioase se strâng în jurul alambicului ca niște viței flămânzi lângă o vacă cu ugerul plin, Am participat cu deferența cuvenită la aceste momente de spiritualitate, încercând ce e drept la întoarcerea acasă să evit a-i face pe ai mei, pe cât posibil, părtași ulterior la conversație sau halenă..
Viața culturală a locuitorilor satului se învârtea, în zilele fără alambic, între trei coordonate majore.
Era în primul rând „coperativa”, care în intonația bețivănească nu însemna CAPul ci crâșma din sat, eliberată prin marea revoluție comunistă de titulatura denigratoare de crâșmă. Acolo, pe principiul „orice de la motorină în sus” se îngurgitau fel de fel de lichide de care până nici eu nu am avut imprudența să mă ating, coniacuri, vermuturi și rachiuri ieftine, culminând în cea mai hepatotoxică licoare pe care Dumnezeu a croit-o după asemănarea ficatului moldovenesc, redeveul (RDV- rachiul de vin). În rarele zile în care se aducea bere aglomerația de la coperativă cred că se vedea de pe lună.
Pentru tineret era căminul cultural, în care veneau băieți, de obicei de la coperativă, și fete gătite în treningurile lor cele mai bune. Atmosfera era electrizantă, dar apogeul cred că a fost atins atunci când am momit să vină cu mine două colege din București ce veniseră în vizită. Sunt sigur că în timp m-au iertat.
În ultimul rând viața mondenă a comunei se axa pe nunți. Sigur că nu eram invitat la vreuna, dar o tradiție nescrisă făcea ca, dacă stăteai, tu și ceilalți bețivi, suficient pe la porți, nu se putea să nu apară la un moment dat căte unul c-o sticlă. Cum sticla era mică și noaptea era lungă, procedura în general se repeta.
Sigur că în esența mea, veșnic în șort, străbătând ulițele fără noimă pe bicicletă, ocolind sau nu câte-o gâscă, prin pomii oamenilor sau cu țigara în mână nu aveam nici un fel de reputație pozitivă printre locuitorii acelui sat. Când în raza mea de acțiune au început să intre și tinerele satului (mai ales în perioada destul de prelungită a vieții mele când orice femeie îmi părea frumușică) numărul de plângeri ajunse în urechile alor mei au crescut exponențial, deși am senzația, că mai ales spre final ai mei se cam așteptau la ele și m-ar fi dus la un control medical dacă n-aș fi făcut nimic rău.
Am încetat să mai trec regulat pe acolo de peste 22 de ani.
Cu mintea, vârsta și preocupările de adult nu am mai reușit, în cele două dăți în care am mai trecut fugar, să regăsesc fiorul și sentimentele unor momente, probabil irepetabile. Locul, ca orice loc pe care îl vezi la distanță de copilărie, mi-a părut mic și sentimentele acelor vremuri triste și caduce.