Din atâtea lucruri abstracte pe care un om trebuie să le înțeleagă și să și le însușească într-o viață, nici unul nu este mai versatil, mai suplu și mai schimbător decât „adevărul”. Pentru că în viețile noastre, chiar dacă există o anumită constanță și consecvență în a defini și reprezenta concepte ca „iubire”, „ură”, „bine”, „rău”, „libertate” sau „progres”, pentru cel de adevăr există o anumită volatilitate.
Dacă ar exista realmente oameni atât de visători cât să își poată duce, fără a fi poftiți la Obregia, viața în vis și fantezie, termenul de adevăr și semnificația realității nu ar avea relevanța pe care, din păcate, pentru cei aflați în afara efectelor neutralizant al neurolepticelor și revigorant al dușurilor reci, o are.
De la extragerea adevărului absolut prin simpla lectură a ediției de buzunar a bibliei de pe noptieră până la sofisticata stăpânire a inflexiunilor realității așa cum reies din metaanalize și studii controlate, fiecare din noi străbatem scurtul nostru răstimp pe acest pământ cu o serie de credințe adânc înrădăcinate despre ce este și ce ni se pare.
Puși în fața unor evidențe de neacceptat, de la lipsa de perenitate a tinereții, minții, aspectului fizic și însăși vieții, unii dintre noi încearcă să se eschiveze de acestea fie fardându-și fața umflată de botox și îndreptându-se în fustă mini de piele spre farmacie, cu rețeta de menopauză-n mână, fie, la celălalt capăt al spectrului, aleg să se-ngroape de tineri într-o viață mai mult sau mai puțin monahală cu maramă, fără carne, fără sex oral dar mai ales fără gânduri filozofice prea sofisticate pentru care religia noastră creștină răsplătește cu promisiuni de imortalitate masturbanții vegetarieni ușor săraci cu duhul.
Aceia dintre noi care nu doresc să se-ascundă de adevăr, oricât de nedrept și urât este acesta câteodată, rămâne doar calea piraterească, impunând bombardarea cu întrebări și abordarea directă a faptelor, fie ele caravele purtătoare de bogății personale sau numai fregate de luptă capabile a riposta.
Adevărul este adesea aparent, de obicei neplăcut și aproape întotdeauna escamotat.
De la femeia ce pare că te vrea, dar numai până la magazinul de bijuterii, de la copilul ce pleacă la școală, doar ca să-i găsești mutra pe facebook, la o țigară, de la cuebidul, pasat de partener, la smartphoneul proaspăt achiziționat, cu bateria moartă, duelul dintre speranțele și imaginația personală pe de-o parte, realitatea gheboasă și glumele ei, pe de altă parte ne îmbogățesc viețile ca niște șuvițe bicolore în pletele unei femei adormită pe scaunul unui stilist hiperactiv.
Una din lecțiile pe care mi le amintesc cu claritate, de-acum 25 de ani, implică chiar un ziar ce a început să apară după 1989 (an numit de unii ca „revoluționar”), numit „Adevărul” și elucrubațiile pe care acesta le prezenta, în distonanță cu propriile mele observații directe, despre București, manifestații, studenți, partide și ortaci enervați. Naivelor mele uluiri despre motivele ce-ar face niște oameni eliberați să continue minciunile, netulburați, viața le-a răspuns detaliindu-mi în timp că libertatea, în mod uzual și în interpretarea celor mai mulți dintre noi, este în fapt doar lărgirea numărului de oameni îndreptățiți să mintă. Că odiosul cu care militarii târgovișteni au jucat în 1989 de crăciun rațele și vânătorii oprise mult prea mult timp, prin impunerea minciunii de stat, acest popor, dar mai ales popii, ziariștii, politicienii și economiștii să- și spună propriile lor minciuni mai mari sau mai mici.
Personal cred că nu există adevăr absolut, că adevărurile sunt punctuale și schimbătoare și că orice adevăr mai sofisticat cere, progresiv, un efort disproporționat de mare.
Ca urmare cred că umanitatea, ca specie, nu este pregătită nici ca motivație, dar nici din punct de vedere al capacității intelectuale cu suficientă forță pentru a discerne, interpreta și înțelege cu adevărat lumea în care trăiește.
Așa că poate, la un moment dat, după ce te scufunzi suficient în abisul fără fund al interpretării obiective, având în vedere că până la urmă ai doar câteva decade de trăit, este OK să revii la suprafață, să respiri din indiferent ce iluzie și reprezentare te face fericit., de la dragostea presupusă a celor din jur, la semnificația autoasumată a preocupărilor tale, până la credința ușor idioată că undeva, între norii stratiformi și cei de tip cumulus o zeitate binevoitoare, deși cu o condică de însemnări mereu actualizată, te-așteaptă să dați drumul la zar.
La urma urmei există și imaginație, iubire și ziua prezentă.