„Care este rostul trecerii mele prin viață?” scria în discursul pe care l-a conceput, migălos, cu ocazia pensionării, bunicul meu, un pedagog de școală veche, referindu-mă aici la anii 1932 – 1973, care au marcat cei 41 de ani de muncă „depusă pe ogorul școlii”cum îi plăcea să menționeze de câte ori avea ocazia. M-a încântat această expresie pentru că eu personal, nu am mai întâlnit-o până la el. A comparat școala cu un ogor pe care, dacă îl îngrijești cu atenție și dăruire, cresc cele mai frumoase roade. Întrebarea lui, pare azi mult înafara preocupărilor celor care ar trebui să contribuie nemijlocit la construirea unei generații, dacă nu de aur, cel puțin unei generații care să găsească mai lesne și mai repede decât noi răspunsuri la întrebările care ne frământă pas de pas în evoluția dureroasă către un „mai bine” rămas deocamdată ipotetic.
Găsind hârtia cu o tentă gălbuie și citind cuvintele scrise cu litere egale, ușor înclinate spre dreapta, frumos caligrafiate, m-a lovit dureroasa diferență dintre concepțiile celor care slujeau pe „ogorul școlii” în trecut și a celor care ne educă azi copiii. „Mândria și curajul ni-l oferă faptele și activitatea depusă”scria pedagogul, amintind condițiile în care, după război, din 1945, a inițiat și condus activități pentru care, în 1952 a fost evidențiat de Ministerul Învățământului. „Am inițiat și condus construcția unei școli noi în locul unei case improvizate, am inițiat și condus construirea unui cămin cultural nou, numai cu sprijinul celor 240 de gospodari, prin muncă voluntară, contribuție voluntară și serbări. Am inițiat și mobilizat cetățenii la electrificarea satului, la fel am inițiat și condus înființarea unei cooperative”. Rolul pedagogului nu s-a schimbat odată cu trecerea anilor, mă gândesc. Ce spun însă cadrele noastre didactice când părinții își aduc copiii în școli cu clase fără mobilier, nezugrăvite, fără perdele și fără un minim de mijloace necesare educării mlădițelor care trebuie să înflorească pe „ogorul școlii”? Și ce spun părinții chemați la muncă voluntară și contribuții voluntare atât de necesare pentru binele odraslelor? Păi treaba stă cam așa: cadrele didactice atrag atenția că nu există posibilități materiale, iar părinții anunță că nu dispun de timp în goana lor cotidiană pentru a asigura un trai decent familiei, cei mai mulți deranjați chiar și numai de ideea de muncă și contribuție voluntară.
„Am iubit munca de învățător și de aceea, mi-am propus ca în localitățile unde voi fi numit învățător, să muncesc în așa fel încât să fiu cât mai de folos copiilor și satului/orașului”, mai scria bunicul. Este suficient să vizionezi emisiuni care prezintă cazuri în care unor cadre didactice le este complet străină ideea de devotament și implicare, atât de îndrăgită și uzată de pedagogii de școală veche. Nu poți să nu te întrebi ce s-a pierdut pe drumul evoluției umane dacă am ajuns să nu ne pese de copii, de viitorul nostru?
„Mi-am adunat toate forțele și puterile pentru a munci în așa fel încât să fiu cât mai folositor societății în care trăiesc și familiei pe care o iubesc”. Acele forțe au fost simțite și prețuite, chezășie fiind nu numai distincțiile oferite de Ministerul Învățământului, ci mai ales, destinele modelate sub grija pedagogului de școală veche, cel care a îndrumat cu dăruire supremă pașii școlarilor pe un drum de-a lungul căruia au învățat în primul rând ce înseamnă să ai un rost în viață.
„Acestea sunt faptele care mă îndreptățesc să suport cu curaj și mândrie emoțiile drumului în regres al pensionării. Este un moment greu să te desparți de activitate, de colegii cu care ai muncit o viață, să știi că nu mai ești combatant, nu mai participi la mersul vieții, dar îl înfruntăm cu curaj, urând colegilor rămași în activitate, mult succes în muncă, multă fericire, să ne ajungă din urmă în deplină sănătate și cu roade și mai bogate”. Mă alătur și eu acestor cuvinte pătrunse de emoție, ca un părinte interesat de drumul în viață al copiilor săi, adăugând că așteptăm cu toții să vedem roade cât mai bogate crescute de cei care slujesc în zilele noastre pe „ogorul școlii” .