Este greu de descris amestecul de emoții, chircire în fața destinului, speranțe și așteptări pe care le simte un tânăr student la medicină atunci când pășește pentru prima oară în calitate oficială în sediul facultății și cu atât mai greu dacă respectivul, alături de colegii de armată au petrecut dimineața și seara dinainte cu câteva beri în față.
Față de fete și „reformații” care nu făcuseră armata, noi am intrat în facultate destul de relaxați și chiar dacă am fost repartizați în serii și grupe diferite (criteriul alfabetic înlocuind criteriul cazon al înălțimii) relațiile dintre noi au fost și au rămas bune, în ciuda ocazionalelor incidente implicând câte o fată sau câte vreun meci de fotbal important.
Unul din renghiurile pe care respectarea prea drastică a alfabetului mi le-a impus a fost localizarea mea în aceeași grupă cu fratele meu.
În ciuda a 1.93 metri și a unei sănătăți somatice de invidiat omul nu a fost prin nimic potrivit să facă armata, în nici un caz înainte de facultate, ceea ce s-a dovedit un ușor noroc.
Anumite particularități ale funcționării memoriei lui, aparent consumatoare de timp și de efort intelectual, au făcut ca bătălia lui cu admiterea să necesite prelungiri. Media obținută l-a plasat pe chiar ultimul loc eligibil și a fost o chestie de profund ghinion acceptarea prima oară în ultimele decenii a unei contestații, care l-ar fi trimis direct să fugărească tancuri imaginare pe coclauri de nu ar fi avut tata viziunea și prevederea de a-i descoperi platfusul și degetele în ciocan.
Au fost necesare 2-3 luni de audiențe până ce ministrul sănătății de atunci a admis că suplimentarea cu încă un loc al actualei promoții de mediciniști nu ar dezechilibra bugetul național, oricât de mult ar enerva omul acela profesorii în următorii 6 ani.
Adevărul este că de enervat, i-a enervat.
Față de mine care sunt relativ moderat în exprimare, fratele meu este mult mai direct și mai bolovănos și uneori ideile lui sunt mai greu de stăvilit de conveniențele sociale decât este un torent de un zid de nisip cu o păpădie în vârf.
Spre deosebire de mine, ce-i drept, avea și o mică vulnerabilitate totuși în relația cu autoritatea, vulnerabilitate cu precădere evidentă la examene, nu pe toată perioada acestuia desigur, ci doar în cele câteva minute (în cazul lui adesea zeci) care treceau între tragerea biletului cu subiecte și părăsirea încăperii cu examinatorul cianozat și în wheezing.
Ocazional interreacția dintre el și autoritate mă împroșca și pe mine pe față și singura notă mai mică (adică 8) pe care am luat-o în șase ani nu a fost nici la neurologie, anatomie, farmacologie sau mai știu eu ce materie complicată ci la franceză, limbă pe care o vorbeam de fapt fluent, dar care era predată de o tânără domnișoară destul de puțin încântată de cuvintele, glumele și pupăturile de mână prin care fratele meu își manifesta atașamentul față de ore. Cumva în relația lor bolovănoasă eu, care nu contribuiam la acestea mai mult decât chicotea toată grupa, am căzut de fraier, câtă vreme nota 8 pentru mine îmi strica media în măsura în care nota 7 pentru el o creștea.
Lupta pentru note era (și a rămas și astăzi, deși din motive diferite) o dominantă a vieții de student la medicină.
Sistemul era că, la sfârșitul celor 6 ani de facultate, media generală, cu 50 de sutimi pe care le binemeritai dacă ajungeai și membru de partid și cu nota de la diploma de doctorat reprezentau baza prin care alegeai sau erai trimis în unul sau altul din județele patriei (județe față de care, exceptând Bucureștiul, nu aveam cam nici unul vreo apetență).
Ca urmare toți voiam să luăm note mari și m-am numărat o vreme și eu printre aceștia.
Þin minte de exemplu primul examen de anatomie în care valuri interminabile de noțiuni, structuri, nervi, nervișori și vase de sânge s-au înghesuit în mintea mea timp de 5 luni ca rațele la un pumn de uruială, așteptând cu nerăbdare să iasă afară.
Examinatorul era un tovarăș (că domn nu l-a acuzat nimeni că ar fi) Ranga, cunoscut pentru o dispoziție volatilă, o față urâtă și mentalitatea că 10 nu poate fi dat fără o discuție serioasă tete a tete. De fapt fiind șeful catedrei emisese și sugestia cu caracter obligatoriu ca nici un al examinator să nu poată răsplăti vreodată pe cineva cu nota maximă, fără o avizare prealabilă din partea hatmanului.
Examenul meu a constat din 30 minute de canonadă neîntreruptă cu întrebări la care am rezistat ca un evreu pe Masada, răspunzând spre insatifacția lui crescândă la toate. Până la urmă s-a găsit și întrebarea ce a străbătut armura, respectiv omul s-a interesat asupra vârstei exacte la care apar centrii de osificare în schelet.
Nu eram chiar atât de autist cât să rețin așa ceva și nici atât de norocos să nimeresc mai mult de unul din 6 așa că spre final, când a fost momentul de tranșare a vânatului s-a dorit chiar să fiu depunctat la nota 8, insistența asistentului care participase la parodie făcând până la urmă să iau un 9.
Mărturisesc că după această experiență, din respect pentru neuronii băgați prematur în apoptoză, am decis să renunț pe următorii 6 ani de a obține note mai mari decât mi-ar permite timpul, mintea, interesul și bulanul să o fac și ca urmare a acestei decizii, spre deosebire de colegii și colegele mele (mai ambițioși) nu m-am mai supărat la vreo notă mai mică (care la mine a fost 9) nici nu m-am entuziasmat mult prea mult la vreun 10.
Adevărul este că învățam, în timpul anului astfel că în sesiune găseam materia deja citită și numărul de 5-6 cursuri pe zi de repetat destul de facile, rămânând timp de alte activități vesperale.
La examene intram mereu primul (nu am înțeles niciodată prediolecția studenților mai slab pregătiți de a procastrina întâlnirea cu destinul) și de obicei ieșeam relaxat in câteva minute, bombardat de întrebările tremurătoare a celor din jur și ocazional privit cu repulsia cu care te uiți la tocilarii dezgustători, repulsie desigur relativă, pălind complet în orice moment, la examene sau la ore, prin viu grai sau la telefon, era nevoie de o clarificare din materie.
Relația cu examenele nu era pentru colegi, inclusiv frate-meu, la fel de lină. Și deși profesorii erau în esență corecți, ocazional prindeam și câte unul mai ciudat, mai plin de umori și resentimente sau pur și simplu corupt.
O astfel de reputație avea profesorul de biochimie, tovarășul Bușneag.
Una din torturile anului mic de facultate este încărcarea memoriei de scurtă durată cu elemente destul de avansate de chimie organică, elemente desigur extrem de perisabile atât în ani cât și uneori în răstimpul câtorva săptămâni.
În cazul particular al catedrei de biochimie faptul era agravat de o anumită tendință a șefului acesteia, Bușneag-transferaza, de a transfera în vederea unui examen decent un minim de o sticlă de whisky și un cartuș de Kent din structura transportatorie a studenților spre receptorii cămării de acasă.
Procedura fiind cunoscută, deci corectă, și grupa noastră a efectuat cheta, achiziția și plasarea produsului; în plus din diferite motive legate de o incompatibilitate aparentă între organizarea straturilor cerebrale ale fratelui meu și necesitățile locative ale noțiunilor de biochimie, tata a vorbit cu omul despre asta, menționând probabil și despre mine. Toți care au putut au procedat similar.
Din păcate tata s-a cam scăpat cu această informație așa că Toma, care ajunsese cu studiul aproape de sfârșitul primei lecții, „aminoacizii” a putut să o lase, având pilă și examenul relativ plătit, mai moale.
Rezultatele examenului au arătat că, pentru un mafiot, tovarășul Bușneag nu era măcar cinstit, picând toată grupa, dându-mi mie un 10 binemeritat (eu eram totuși fost olimpian de chimie), și trecându-l pe Toma cu 5, deși omul umpluse toate paginile și toate subiectele tezei cu informațiile redundante despre „aminoacizi” de care se pare că nu mai putea să se dezbare.
Dar viața în facultate, din perspectiva mea nu a fost prea mult despre învățat și despre examene. Am citit conștiincios, nu zic nu, am luat note mari dar în esența mea, ca și ceilalți dinainte, din timpul și de după generația mea am ieșit de acolo cvasiignorant și a fost nevoie de dușul rece al practicii și realităților din spitale ca să încep cu adevărat să învăț, ceea ce într-un fel fac și astăzi.
Frumusețea vieții de student a constat deci nu în cine știe ce revoluție cognitivă, nici în cine știe ce autodescoperire de vocație, cât în continuarea maturizării mele (care probabil și ea încă continuă) în lumea din ce în ce mai adultă din jur.
Împărțirea în serii și grupe a făcut predominantă strângerea legăturilor cu cei din același areal și sunt convins chiar și acum că seria a II a a fost de fapt cea mai tare din promoția 1991.
Din punct de vedere al compoziției grupei aceasta a fost, pentru colegele noastre norocoasă pe de o parte, ghinionistă pe de o parte.
Norocul lor a constat în faptul că într-o facultate cu un raport de 4:1 fete la băieți, la noi în grupă eram 7 băieți și 5 fete.
Ghinionul a fost desigur că băieții am fost noi și această experiență a răzlețit în timp pe două din colegele mai puțin capabile de a susține interacția cu noi.
Eu cu cei doar 1.85 de metri ai mei eram cel mai scund din grupă (dacă excludem cei doi stăini, un sudanez EiHab și un arab al cărui nume l-am uitat). Fratele meu conducea la categoria plăvani, dar nici ceilalți colegi, de 1.88, 1.88 și 1.86 cm nu era chiar niște pipernicicți.
O anumită comuniune de interese și preocupări a făcut ca, de la fotbal la degustarea vreunei sticle de vermuth înaintea cursurilor, orice activitate propusă să câștige cu repeziciune adeziunea găștii, desigur cu excepția vreunor excese de tipul „hai mai bine la curs”.
Mersul la curs avea pe vremea noastră o proastă reputație pentru că în vasta lor majoritate cursurile erau proaste, terne, intens adormitoare și un pic prea lungi. În plus viața ne-a arătat că pe lângă alte caracteristici binecuvântate, femeile în general, colegele noastre în particular erau mult mai calificate să tacă, să se concentreze, să asculte și să scrie citeț cuvintele profesorilor, mai ales că de obicei ele nu se luptau nici cu mahmureala, nici cu amețeala, nici cu necesitatea de a sufla boabe de orez cu pixul.
Din păcate în perioada aceea și poate și în perioada actuală a existat întotdeauna o invers proporționalitate enervantă între valoarea cursului și cerbicia cu care prezența era luată, cuantificată și transformată în admitere și nonadmirere la examene, presiune evolutivă importantă care ne-a transformat cu timpul în experți în ceea ce privește furișarea din sala de curs la cele mai mici semne de neglijență sau miopie ale lectorului.
Un singur curs, în ce mă privește, a fost imposibil de urmărit, fie chiar și în stare semionirică, respectiv cel de socialism științific.
Exista o catedră pe vremea comunismului biruitor în facultate a cărei scop era să pregătească viitorii medici pentru ceva mai mult decât dregerea semenilor, respectiv să le dea o necesară înțelegere a lumii în care trăiau (și pe care conducătorii noștri de atunci o credeau perpetuu imuabilă). Ca urmare tot felul de nuci de tipul „Filozofie”, „Socialism științific”, „Economie politică”, „Sociologie medicală” sau „Medicină socială” erau izbite an de an de peretele dezgustului și dezintereului nostru. O parte din ele erau cât de cât digerabile în sensul că profesorul se prefăcea că nu își dă seama că ne doare în cur de materia lui iar noi aveam politețea să nu le-o arătăm prea des, dar la Socialism Științific chestiunea s-a arătat mult mai erectă, câtă vreme această minunată disciplină era ținută de chiar șeful catedrei, tovarășul Cosmanțchi, în timpul liber entuziast conducător și îndrumător politic al organizației de partid.
Cursurile, care se bazau extensiv pe opera tovarășului Ceaușescu, extrasă din vidanjele congreselor și conferințelor de partid, erau urmate de lucrări practice în care noțiunile, ce nu trecuseră nici măcar de primul strat de neuroni protectori erau îndesate la loc în creierul revoltat ca niște pisicuțe sclifosite împinse cu botul în lapte acrit.
Încă de la primul curs ne-am dat seama că fiecare prezență de miercuri după masa compromitea grav zone ireparabile de cortex de calitate și am avut cu toții sentimentul că pentru fiecare chiul de la acestea viața ni se va prelungi cu o zi sau două.
Din păcate un prost management al acestor absențe și o vigilență profesorală superioară au făcut ca numărul de absențe acumulate să depășească cele admise, ceea ce a dus la paradoxul că, în anul 2, singurul pe care l-am terminat de fapt cu media 10, să am și singura restanță din toată facultatea. Ceea ce s-a tradus până la urmă în zile de o negreală inimaginabilă, de citit, peste vară, cuvântărili piticaniei din Scornicești.
Toți băieții din grupă eram niște tineri normali.
De la fratele meu, cunoscut uneori ca și „Cămiloiu”, o nedreaptă validare a mersului său de obicei cocoșat, la Dan, băiatul decanului de la arhitectură, zis „Gibonul” sau „Balcon”, la Adrian, căruia după prima pișare-n comun i s-a spus „Calul” sau „Gogoșarul”, la Cătălin, extras al Constanței, mai cunoscut sub denumirea de „Babu”, până la mine, a cărui porecle erau de fapt variabile, am făcut un grup destul de unit, acționând într-un suflet atât la bodegă cât și pe teren, atât la chefurile în care câte unii din noi eram chiar și invitați sau la sărbătorile câmpenești de aruncare cu bulgări de zăpadă după colegele ce se îndreptau mult prea încet spre intrarea în facultate.
Eu am fost foarte bun prieten cu Gibonul, o fire chinuită, intens intelectuală și mult mai cultivată decât mine, pui de boier și de o ciudățenie care, din păcate a vestit încă de atunci depresia ce l-a făcut, 10 ani mai târziu să se sinucidă. Am uitat din păcate multe din discuțiile și schimburile de păreri pe care le aveam și a fost prima persoană în afara familiei cu care nu mi-a fost frică să vorbesc despre comunism, manifeste, revoluții și eliberare. L-am pierdut în 1987, când a emigrat în Germania și timpul, peste câțiva ani, când s-a spânzurat, a arătat că faptul de a emigra nu era o rețetă de fericire.
Am fost prieten cu „Calu”, singurul dintre noi care se bucura cu adevărat de considerația și prețuirea colegelor, poate nu neaparat din cauza care i-a adus și porecla cât pentru faptul că omul a fost și este și acum o persoană extrem de drăguță și civilizată, inclusiv în relațiile cu sexul opus. A fost greu să îi iertăm asta, dar eram suficient de liberali cât să lăsăm fiecărui om dreptul la ciudățeniile lui, câtă vreme nu ni le impunea.
Plăvan inutil pe terenul de sport, Babu era un om vesel, mereu predispus la chiul și chindii (termen care semnifică un fel de petrecere constănțeană, da cu foarte mult băut) și unul din primele persoane alături de care am jucat bridge (sau mă rog jocul acela în 4 care lua locul atâtor lucrări practice, căruia noi îi ziceam bridge).
Singura persoană cu care relațiile erau mai încordate a fost desigur fratele meu; interacția noastră reciprocă de acasă a făcut inutilă vreo socializare exagerată la facultate, așa că eu și cu el am trecut prin anii aceia cu găști relativ diferite.
O anumită ordine a lucrurilor pe care statutul meu de frate mai mare o stabilise prin metoda civilizată a pumnilor în cap de-a lungul anilor s-a sfărâmat într-o dimineață în care păluga mi-a arătat că alonja superioară a răsturnat situația, târând-o spre zona dezbaterilor, zonă în care nu am reușit să am vreodată mai mult succes cu el decât are un filozof vorbind unui cimpanzeu.
Fetele grupei erau frumușele și de una din ele, Anca, am fost câțiva ani îndrăgostit. O brașoveancă civilizată cu o voce extrem de sexy, un pic figurantă, ca toate medicinistele de altfel, a fost femeia pe care am curtat-o cel mai lung timp în viață, deși cam fără succes, bunul ei gust în ce privește bărbații câștigând în final.
Celelalte fete erau Cecilia și Corina. Cecilia era o fată sexy, directă și dotată de natură cu o meliță capabilă că confrunte și să mitralieze până la scufundare 10, nu 5 băieți și a fost cea care a reușit să ne demasce cel mai des misoginia noastră în curs de formare. Corina era o ființă de treabă, mică și bolnăvicioasă, extrem de studioasă, adesea apropiindu-se de nivelul meu.
În mare această formulă de start a continuat toți cei 6 ani de facultate, cu excepția ocazională a câte vreunei perioade de munci agricole, când uneori fetele și băieții erau trimiși de obicei în locuri separate (deși nu îndeajuns de îndepărtate).
Relația tânărului aflat într-o societate socialistă cu agricultura s-a dovedit, din perspectiva mea, mai intensă decât mi-aș fi dorit și, deși experiența cu dezpănușarea și scoaterea sfeclei din armată mă făceau mai avansat decât majoritatea colegilor mei, participarea la culesul roșiilor, perelor sau strugurilor de prin coclaurii patriei nu a fost printre bucuriile mele cele mai de neuitat.
Desigur nu se poate spune că de fapt culegeam cine știe ce.
Din diferite pusee de negativism preferam să învârtim câte o ladă de pere spre a fi pontată de 4-5 ori decât să stricăm zenul vreunui pomișor violându-l de fructe și roșiile zemoase s-au dovedit un excelent proiectil în lipsa bulgărilor de zăpadă. Mania viticultorilor de a adăuga câte o cramă la fiecare vie a creat întotdeauna o anumită efervescență de a căuta vreuna mai puțin păzită sau cu niște paznici suficient de neatenți sau de dezinteresați cât să ne lase să umplem damigenele și bidoanele ce noaptea se goleau atât de repejor.
Þin minte momentul de ușoară derută când, impersonând nepoții tovarășului Rac, șeful cramei din Buzău, aflați în plină degustare a vinului perfect pe care să îl ducem la colegii însetați de acasă am fost demascați de însuși tovarășul Rac, aflat în inspecție și siliți astfel să plătim, din puținul nostru de bere, ubicuitarul lichid.
Dar dincolo de șotii, petreceri și trăznăi, „muncile” au reprezentat în cazul multora și locul în care au apărut primele cupluri și în care noi băieții am remarcat sexualitatea femeilor și a altor bărbați care le satisfăceau.
Generația noastră a fost din punct de vedere al sexualității destul de handicapată.
Noi băieții ne doream desigur sex, mult sex, de multe feluri, dar cumva judecam femeile predispuse la asta. În mentalitatea noastră femeile se împărțeau în două categorii inegale, cele care se dedau sexului și cele care sunt candidate mai degrabă să fie iubite, ca și cum cele două s-ar fi exclus. Ca urmare priveam virginitatea ca pe un fel de virtute și șușoteam despre câte una care nu o mai avea ca despre o femeie întrucâtva pierdută, deși deschisă unei abordări mai explicite. Sexul oral părea a avea murdăria lui și nu era acceptabil decât în sens cel mai plăcut masculului și nu ne părea nimic mai descalificant pentru o femeie decât sexul anal sau cel cu vreu negru.
Fetele erau pe undeva conștiente despre aceasta și acționau în consecință.
Pe vremea aceea a fi virgină părea mai degrabă o virtute decât o dovadă a nondezirabilității și aceste tendințe au dus la o generație destul de inhibată în exprimare și intensitate de a-și trăi viața, cel puțin prin comparație cu generațiile ulterioare.
Impresia grupului privind o eventuală alegere pe care ai fi avut-o era imediată și necruțătoare și țin minte și acum cum, după o escapadă în care virginitatea colegei cu care ieșisem se transformase în amintire, am devenit extrem de preocupat de batjocura găștii mele de mastrubanți cronici la adresa siluetei prea firave și lipsei de sex appeal a domișoarei. Am abandonat-o doar ca să îmi dau singur palme ani mai târziu când revăzând-o am realizat că era una din cele mai sexy, înalte și plăcute femei care nu se mai uitau nici măcar cu coada ochiului la mine.
Experiențele mele din acea perioadă cu greu ar putea fi definite în vreun fel ca succes.
Cu mentalitatea sus anunțată, de o timiditate de care nu am scăpat mulți ani la rând, adesea inadecvat și nesigur de mine am reușit cu precădere fie să curtez fete care se îndrăgosteau de alții, fie să le resping pe cele care m-ar fi plăcut.
Toate desigur până la apariția celei ce a devenit prima mea nevastă.
În afara grupei și seriei mele au existat o groază de alți prieteni cu care m-am înțeles în acea perioadă și de care îmi amintesc cu plăcere. Unii dintre ei mi-au devenit prieteni pe viață, cum ar fi Dragoș sau Cornel, oameni deosebiți pe care nu îi voi pomeni ca amintiri deoarece sunt convins că vor exista mereu în prezent.
Parcurgerea anilor de facultate a fost frumoasă, intensă și întrucâtva maturizantă (atât cât poate un bărbat să se maturizeze).
A fost o perioadă în care inconștiența tinereții de a trăi viața zi după zi a a fost mai puternică decât depresia și lipsa de speranță a societății din jur și în care perspectivele de viitor păreau atât de negre că pur și simplu nu mă gândeam la ele.
Mi-au trebuit 30 de ani să ajung la exact aceeași filozofie.
Sigur în timpul acestei perioade nu numai că m-am însurat, dar și societatea noastră, cel puțin aparent, a decis să divorțeze de socialism, comunism și de Ceaușescu în cel mai spectaculos moment istoric pe care am avut privilegiul să îl trăiesc.