Nimeni nu știe de fapt când, cum și de ce a apărut primul om.
Armele științei moderne nu au reușit încă să așeze cu certitudine granița între uman și nonuman pe una sau alta din speciile de maimuțici antropoforme din care se prezumă că descindem, în așa fel încât nu putem cu siguranță cunoaște cât de veche este ideația, conștiința și frământarea pe pământ.
Dar indiferent de amplasamentul exact al acestei frontiere este evident pentru toți că a existat un început, un moment în care un strămoș al nostru, semănând sau nu cu noi, a început să își pună întrebări și să caute răspunsuri.
Pentru că una din cele mai importante calități intrinseci a umanului este această curiozitate, această generare permanentă de dubii și formulare permanentă de concluzii și de răspunsuri.
Incertitudinea este pentru ființa umană una din cele mai intense frustrări, astfel că, sub o formă sau alta, rațional sau imaginativ, omul trebuie să aibă vis a vis de orice întrebare a mediului înconjurător un răspuns.
O credință.
Realitatea înconjurătoare este complexă în raport cu capacitatea noastră de a cunoaște și încă misterioasă.
Chiar și în epoca noastră infinit de sofisticată explicațiile și tălmăcirile pot fi nu numai destul de obscure, dar mai se și găsesc permanent motive de îndoială și reevaluare a concluziilor preexistente.
Toate acestea ar putea lovi destul de intim ființa umană dacă nu ar exista mecanismul de apărare al credințelor și convingerilor neraționale.
Ca răspuns la nevoia de a face sens într-o lume cu reguli necunoscute strămoșii noștri au inventat religia.
Cumva soarele, luna, fulgerele, tigrul cu colți sau vulcanii au îmbrăcat conotații și puteri supranaturale, aducând certitudini acolo unde domnea nesiguranța și explicații acolo unde realitatea nu avea nici un sens.
Mii de ani religia a fost sfătuitor, companion, compas moral și organizator social și cu fiecare generație credința în supranatural, în perenitate și în protecție divină a permis înlocuirea incertitudinii și angoasei împotriva necunoscutului și labilității ursitei umane.
Cu trecerea anilor religia a fost din ce în ce mai sofisticată, mai strictă și mai revendicativă cu ființa umană, mai ales atunci când s-a demonstrat că progresul raționalității și cunoașterii o pune în pericol.
Pentru că în răstimpul a mii de ani religia a devenit dintr-un instrument inventat de om o entitate de sine stătătoare, cu capacitatea de a se hrăni și a se reproduce, un scop în sine mai mult decât o explicație.
Principalele probleme ale religiei sunt în opinia mea lipsa de flexibilitate și rezistența la schimbare; confortul religios presupune în mod explicit imobilitatea setului de credințe, a filozofiei și a cerințelor acesteia, fapt care, de sute de ani, contrazice realitatea percepută de persoanele raționale, modificările imense înregistrate în cunoașterea umană.
În ciuda eforturilor de a bloca progresul, de a cenzura ideile și de a interzice descoperirile, religiile nu au reușit să stăvilească cealaltă mare capacitate umană – curiozitatea.
Un pattern alternativ de gândire, cel științific, a emers cu dificultate în ultimele sute de ani, aducând, de obicei în antiteză cu dogmele religioase, o altfel de filozofie, cea rațională bazată pe demonstrații și experimente.
Într-o lume care acum știe că universul a început acum 8 miliarde de ani, că timpul și spațiul sunt relative, continentele în mișcare, că speciile evoluează și că aspecte semnificative ale ideației umane se condensează în câteva grame de creier este destul de greu , pentru cei cu sinapse cât de cât funcționale, de a mai accepta modul de gândire, regulile și recomandările religioase, oricât de satisfăcătoare și seducătoare ar fi iluzia de nemurire pe care religia o tranzacționează la schimb cu conformitatea.
Majoritatea persoanelor raționale încă religioase împacă acest conflict evident construind interpretări personale ale religiei, accentuând ideea că religia este de fapt o metaforă deschisă nuanțării (deși nici un popă nu a pretins vreodată asta), dar la sfârșitul zilei, cînd dubiile trebuiesc într-un fel potolite, se revine la iraționala cerință de a crede fără a cârti.
Eu cred că acest mod de a gândi este muribund.
Eu cred că a venit vremea să acceptăm că nu suntem nemuritori și nu vom fi niciodată, nici prin copii, nici prin religie, nici prin înfăptuiri, dar că, dintr-o perspectivă, liniștea și somnul veșnic care ne așteaptă este de preferat alternativei ciudate, de tortură sau răsplată a religiei și că, indiferent de aceasta, este mai bine să asumi un destin real decât să te dedulcești la o halucinație convenabilă.
Că vreau eu sau că nu, că vor oamenii religioși sau că nu, vremea religiei pe Pământ, ca filozofie dominantă și reazăm al umanității și civilizației a trecut, cu tot binele și răul pe care acest fapt l-a adus de-a lungul istoriei.
Menținerea ideii de credință cu ablația obligatorie a raționalului va fi imposibil de susținut în următoarele secole de descoperiri și evoluție și este previzibil că, având în vedere și incapacitatea intrinsecă de a evolua, religia în general, religiile noastre moderne, se vor alinia alături de cele preexistente în arhiva de amintiri ale umanității.
În opinia mea această tendință nu este un lucrur rău.
Poate că înțelegând că avem o viață, una singură, oamenii sau măcar o bună parte din noi vom realiza și faptul că este dreptul, obligația și capacitatea noastră de a o face, atât cât se poate, frumoasă.