1.Scriu amestecat, cu inima, cu privirea, cu sufletul și cu rațiunea, și din această simbioză, în care se infiltrează uneori disperarea de a nu-mi deschide în minte imaginația, mă rescriu construit din conexiunile cuvintelor.

2.Poezia de dragoste acumulează energii senzuale, cu aura formată din filigranele luminii, iar în momentul în care este atinsă de gânduri raționale, vraja lirică dispare, și poemul își stinge lumina și se refugiază în neînțeles.

3.Unde cerul atinge pământul, este un loc în care se întrevede Dumnezeu, în depărtare pare o linie formată din spoturi succesive, în care întunericul de smalț este sfărâmițat în ceva ce binecuvântează viața.

4.Mi-e greu de crezut că există oameni care nu au nicio stare, nici măcar una indusă de emoțiile creative, căci interacțiunea cu lumea creează pulsații ale sufletului, activând sensibilitatea, care este ea însăși o stare.

5.Dacă ar exista un om fără stări, fără emoții, acesta și-a anihilat sufletul, și în locul lui se întinde un calm, o liniște, o siderare și o letargie.

6.Adevărata bibliotecă se află în cer, care este trupul lui Dumnezeu, și cuprinde toate cărțile scrise de umanitate, fiindcă se păstrează în memoria infinită a Creatorului.

7.Nu putem să ne transfigurăm existența, prin transcendența limitelor, în care viața oscilează între un minim și un maxim, între mediocru și optim, între minus și plus, atâta timp cât intuim și se insinuează în noi neantul modern, iar sufletul este traversat de blasfemii.


8.Dumnezeu nu e orb, privește lumea cu ochii noștri, doar că se preface că nu vede atâtea păcate, vicii, imoralitate, obtuzitate.

9.Dumnezeu presară corpusculi de lumină în mintea noastră, însă întunericul așezat în straturi succesive este atât de mare, încât nu poate fi destrămat.

10.Dacă am fi mai mult decât noi înșine, dacă am crește în spirit, sine și suflet, am pretinde statutul de zei, cu viața întinsă asimptotic către perenitate, însă, din păcate, ne micșorăm esențele, retrase din fața calamităților existențiale.