după cîteva ore în tren viii încep să miroasă a viu
așa cum după cîteva zile morților încep să le crească unghii
miroase-a javel și odorizant de mașină
a spray de viespi și falafel
chircit pe banchetă ca porumbul surprins de îngheț
încerc să-mi dau seama dacă cei din jur sunt reali
ori dacă mintea îmi joacă feste

undeva o doză de bere se desface cu zgomot
o ușă hidraulică se închide
un bătrîn îi povestește nepoatei despre albinele africane
și despre negrii care au pielea neagră pentru că
au locuit pe soare
eu mi-o închipui pe maya cu cei doi dinți de lapte abia mijiți
cum pictează cu pastă de broccoli ștergare de unică folosință

mă năpădește apoi un val de căldură
ca un mușuroi de furnici stîrnit din greșeală de un iepure clăpăug
lipesc fruntea de geam mă întreb inutil dacă e sticlă securizată
ori plexiglas
prin fața ochilor trec în rafale frînturi de clădiri
frînturi de cuvinte de oameni care așteaptă de oameni care
sunt așteptați frînturi de sunete și lumini
îmi spun că mai cumplit decît o lumină care se stinge
e o lumină ce pîlpîie
cînd o lumină se stinge știi la ce să te aștepți
și te pregătești de-ntuneric
o lumină ce pîlpîie te pune s-alegi forme
niciodată complete

cînd sunt sigur că nu mă vede nimeni zîmbesc
trenul îmi pare un fel de bonă din indonezia
care îmi cîntă de leagăn pe limba ei
în țeastă se-adună scenarii ciudate
oare ce-ar fi dacă-aș lăsa totul baltă
să ies din trupul acesta și trupul să cadă ușor la podea
ca o piele năpârlită de cobră
să merg pe jos pînă în surrey sau brighton
atîția turiști au străbătut țările pe bicicletă
eu de ce n-aș putea

în urmă
tenorii din cor nu s-ar mai auzi la fel de tare
mamei n-ar mai avea cine să-i cumpere apă întotdeauna la pet de 5
și întotdeauna puțin mineralizată
cei de la crîșmă n-ar mai avea cui să dea ponturi pentru știri de ziar
cireșul din fața balconului s-ar spînzura cu crengile proprii
pentru că primăvara nu l-ar curăța nimeni
zîmbesc din nou
mintea îmi fuge la toți oamenii pe care m-am grăbit să-i cunosc
de parcă am strîns provizii pentru ierni nucleare
la capăt de linie viața îmi pare un iluzionist amator
care nu știe alt truc decît să facă oamenii să dispară
iar în final îți dai seama
că au fost lîngă tine tot timpul