Majoritatea oamenilor pe care îi cunosc își imaginează că sistemul bancar funcționează în modul următor: băncile acumulează bani de la oamenii care își depun economiile și, din acești bani, împrumută după o verificare la sânge pe alții cu scopul de a favoriza activitatea economică.
Astfel, se crede în general că pentru fiecare împrumut acordat există în bănci bani, lingouri de aur, sârme de platină, lăzi de diamante și alte asemenea valori.
De fapt, conform regulilor, băncile trebuie să aibă disponibil în seifuri doar un procent din banii pe care îi împrumută, restul banilor fiind ”inventați” de ele, practic apăruți din neant și lansați, urmare a statutului lor de bănci, în economie.
Nu vă sfătuiesc să încercați să faceți și voi asta acasă pentru că nu aveți voie. Numai niște oameni speciali, numiți bancheri și niște instituții privilegiate, numite bănci, au voie să facă asta.
Ca urmare a acestui fapt inflația, când apare (și ea apare mereu) nu se datorează faptului că guvernul criminal a dat drumul la tiparniță (cum se crede îndeobște), fie și numai pentru că banul tipărit este doar o mică, foarte mică parte din banii care există, ci se datorează creditării în exces, pe undeva benefică, dacă favorizează creșterea și funcționarea economiei, dar de mai multe ori malefică deoarece favorizează consumul, mai ales consumul nesusținut economic, speculațiile, înarmarea și corupția clasei politice.
Pe fondul acestei realități mai degrabă obscure, economia mondială s-a prăbușit de prin 2007 încoace, motivul prăbușirii fiind de principiu disproporția dintre banii (creditele) acordate și valorile existente (produse).
Pentru că de fapt mai există un catch – respectiv faptul că, până la urmă, sub o formă sau alta, cineva trebuie să plătească toate aceste sume de bani emise de bănci.
Plătitorul este numit în mod diferit de la o țară la alta; la noi se întrebuințează adesea termenul de ”pulime” (ceea ce este nedrept, întrucât nici femeile nu sunt excluse de la acest proces).
Iar modul în care plătitorul achită nota de plată a activității bancare exuberante ia calea inflației (dar și a deflației), a impozitelor, taxelor, accizelor și TVAului, a lipsei de creștere a salariilor și lipsei de protecție socială, infrastructură sau școli, dar și, în momente de criză, formula cinică a stipendiilor decise de guverne în favoarea ”salvării sistemului bancar”.
Acest statut de plătitor perpetuu al pulistului este integrat în sistem și prevăzut.
La urma urmei motivul pentru care se tot creditează o țară sau alta, indiferent cât e de bogată, de democrată sau de simpatică este posibilitatea de recuperare, prin taxare, a acestor împrumuturi, cu riscul înrobirii financiare (sau mă rog, ca să nu sune conspiraționist, taxării la sânge și condamnării la sărăcie) pe zeci, sute de ani sau perpetuu a populației.
Urmare a acestei realități și a acestei puteri a bancherului, această categorie de oameni (care faptic conduc lumea, deși nu par a o conduce) au căpătat o aură de mari specialiști, finanțiști rasați, oameni providențiali și speranțe ale umanității cînd de fapt ce știu și ce fac zi de zi nu este nici extrem de specializat, nici din cale afară de cinstit și adesea nici măcar competent.
Acceptăm cu toții salariile de zeci de mii de euro ale președinților de bănci ca și cum ei ar salva vieți, când de fapt prin activitatea lor ei mai mult le distrug și ni se par intangibili, ca o expresie a unei democrații prost înțelese, când în realitate ar trebui, mulți dintre ei, să umble pe stradă cu mâinile tăiate și tăblițe atârnate de gât.
Și nu, faptul că fosta mea nevastă lucrează în sistemul bancar nu mă influențează.
În acest context popoarele lumii afectate de criză au reacționat relativ asemănător – au strâns cureaua, au acceptat datoria din ce în ce mai mare și au acordat în țările importante fonduri neplanificate de la guvern cu scopul de a ”salva sistemul bancar”, ca și cum existența acestuia ar putea fi asemănată cu destinul necesitând salvare a unei babe atacate de câini și nu cu cel real, de zdrahon parafilic, în căutare de îndestulare.
Islandezii au ales un model diferit.
Din perspectiva lor șefii băncilor care au acordat împrumuturi depășind de câteva ori PIBul micuței lor țări sunt vinovați și, alături de guvernamentalii corupți și ceilalți îmbogățiți ai crizei, au luat calea DNAului local.
Sistemul bancar central a fost naționalizat, cum este și normal de altfel (fiind greu de susținut faptul că o mână de propietari de bănci au interesul să supervizeze pozitiv și nu în profit propriu evoluția monedei unei țări; în plus criza generalizată arătând și cât de multă eficiență a adus privatizarea în domeniu). Mai mult, o parte din datoria excesivă a populației islandeze către bănci a fost ștearsă.
S-a acceptat reducerea consumului, inflația și s-a trecut la muncuță și la măsuri care să o favorizeze, cu salvgardarea și chiar îmbunătățirea protecției sociale, a învățământului și a sănătății, pe principiul probabil eronat că dacă ești sănătos și instruit răzbați prin multe.
Statutul demiurgic al bancherilor a fost erodat, ideea de globalizare a datoriei și recesiunii respinse și oamenii s-au întors la ce știu ei să facă mai bine, respectiv să pescuiască.
Idei bizare și fără perspectivă de progres, cum ar fi aderarea la Uniunea Europeană, au fost abandonate, fără explicații sau justificări și iată, mai nou, s-a decis să se și impoziteze cu 39% orice transfer de capital dinspre Islanda spre paradisuri fiscale. O măsură extrem de neliberală și tiranică, desigur, de care se bucură de fapt doar cea mai mare parte a locuitorilor micuței insule.
Ciferele pe care le-am văzut arată bine. Arată că deși au fost văduviți de o bancă centrală și deși au luat la flegme bancherii, economia islandeză a început să crească. Rata șomajului s-a redus. Inflația s-a potolit.
Ghețarii au rămas netopiți, heringii dau din coadă la fel ca înainte și, uneori, se mai câștigă chiar și meciuri de fotbal interțări.
Sigur o diferență esențială față de unele țări de exemplu balcanice ar putea să fie până la urmă în natura, esența și inteligența pulistului de ascendență vikingă și în propensitatea acestuia de a trage de năvod, nu de pet și de a merge la muncă, nu la grătare.
Cu toate acestea modelul islandez de ieșire din criză ar trebui studiat și cu siguranță că merită mai degrabă importat decât ideile, mereu același și mereu restrictive ale instituțiilor financiare globale.